OUL DIVIN

OUL DIVIN  
                       
            Aproape toate culturile lumilor antice abundă de eroi descendenţi divini, salvatori ai omenirii. Multă lume a auzit bunăoară că faraonii vechiului Egiptului erau semidivini, că Ghilgameş regele din Uruk era două treimi zeu şi doar o treime muritor, mai exact partea care l-a băgat definitiv în pământ, că supereroul celtic irlandez era fiul zeului Lug, că cei Trei Auguşti împăraţi semizei chinezi Fuxi, Nüwa şi Shennong au domnit 18 000, 11 000 şi respectiv 45 600 de ani şi or mai domni şi astăzi dacă între timp nu au murit.  Sumerienii, alături de zeii oficiali aveau şi şapte semizei înţelepţi numiţi Abgal, fii ai zeului Enki iar akadienii tot pe aceştia, dar îi numeau Apkallu şi îi atribuiau zeului Ea, însă alături de cei buni mai aveau şi semizei ticăloşi, fie bărbaţi cum erau Rabisu şi Lamashutu, fie femei precum Lilitu. La vechii indieni a plouat cu semizei, cei mai cunoscuţi dintre ei fiind Hanuman - regele erou maimuţă, Nandi - vehicolul divin al lui Shiva şi Garuda – armăsarul divin al lui Vishnu, însă în marea lor majoritate au devenit devas - zei  deabia după ce au dat colţu’. Alături de ei, în imaginarul mitologic hindus mai apar fraţii Pandava, cinci semizei hinduişti vitregi, făcuţi de o muritoare cu zei diferiţi – nu discutăm moralitatea şi apetenţa ei sexuală doar pentru zei, ştia ea ce ştia. Acum desigur, majoritatea covârşitoare a popoarele vechi au avut parte la gura sobei de semizeii lor imaginari, însă dintre toţi, pe cei mai spectaculoşi i-au născocit grecii antici.          
            Vechii greci şi-au bucurat copilăria, adolescenţa, maturitatea şi senectutea cu isprăvile miraculoase a numeroşi semizei din mitologia lor. Imaginarul colectiv antic grec abundă de păcatele zeilor pofticioşi nevoie mare de grecoaice durdulii, tinere, nurlii, păroase şi vezi bine focoase, seduse şi abandonate cu burta la gură. Sămânţa divină răspândită cu generozitate pe ogoarele virgine ale Mamei Gaia în care şi-au băgat zeii plugurile lor divine a dat roade hibride, semidivine. Desigur, nu puţine au fost cazurile în care sămânţa pământeană a păstorilor singuratici nu a mai căzut pe pământ, prin scorburi sau în capre, ci pe ogoarele en-dimensionale ale Câmpiilor Elizee şi în care s-a lăsat cu prunci. Şi uite-aşa din nimfe şi zeiţe au apărut alţi semizei cu locul naşterii... hmm... nu se ştie precis, dacă în cer, pe crestele Olimpului, sau mai la vale, pe pământ... Toate aceste cazuri de genetică divină au fost considerate la vremea aceea a Old Age-ului, când te bătea soarele prea tare în cap şi psihiatria nu exista, lucruri absolut normale şi fireşti.            
            Taurul orgiac divin, de prăsilă a fost însuşi Zeus, stăpânul Universului. El, cel mai mare pofticios de virgine dintre toţi zeii a avut şi cei mai mulţi fii semizei. Fiice din flori divine n-a sădit, că nu se cădea, că s-ar fi făcut de râsul grecilor şi al celorlalţi zei, chiar dacă gurile rele spun că Clitemnestra şi Elena s-ar fi putut să fie ale lui. Dar cum în vechile societăţile patriarhale unde femeia era şi ea om, dar mai second hand, semizeiţe la cratiţă nu prea se mai pomeniseră, zvonurile au fost infirmate. În orice caz, în mod cert ai lui au fost Perseu, făcut cu precista Danae, Heracles, cu precista Alcmene, Minos, cu precista Europa, Dionysos, cu precista Semele, Epafos, primul rege al Egiptului cu prinţesa Io şi tot ai lui Castor şi Polux, făcuţi cu precista prinţesă Leda, de ai cărei nuri s-a mai bucurat mai apoi şi un muritor de rând.     
            Şi uite-aşa, urmând pilda Maimarelui, au mai călcat strâmb şi zeul Poseidon, care a iubit-o vârtos pe Aethra şi s-a pricopsit cu Tezeu, şi zeul Ares care s-a bucurat de nurii muritoarei Chrise care i-a născut, ce ruşine, o semizeiţă, pe Coronis, şi zeul Apollo care s-a-ncurcat cu semizeiţa Coronis şi a dat naştere treisfertodivinului Asklepios, părintele medicinei, precum şi preafrumoasele zeiţe Afrodita şi Thetis, care, cuprinse de patimă şi de fornications au dovedit că n-aveau moralitate nici cât o pisică. Mirobolanta Afrodita s-a lăsat coţăită de muritorul Anchise cu care l-a zămislit pe Enea, iar Thetis şi-a ridicat poalele în cap în faţa muritorului Peleus, care n-a rezistat tentaţiei şi i-a trântit în poală un fecior frumos, deştept şi viteaz, Ahiles, pe care toată lumea îl cunoaşte astăzi sub numele de Brad Pitt.  

           Mitologia consemnează că foarte multe dintre corciturile divine au avut urmaşi, mai mult sau mai puţin demni de pedigree-ul semizeului din care au provenit, c-aşa mergeau lucrurile pe atunci, dar ceea nu ne spune este dacă metişii divini născuţi din zeiţe au avut burice divine sau nu au avut deloc, precum legendarul Adam. Chestiunea însă ţine de-acum în domeniul antropoteologiei, o ştiinţă de graniţă, care încă nu a apărut. Acest lucru nu trebuie însă să ne îngrijoreze sau să ne descurajeze deoarece într-un viitor nu prea apropiat, savanţii şi savanţii spiritualistici mergând pe principiul „mai dă rumâne, mai lasă vecine” vor ajunge să bată palma, chiar dacă deocamdată ştiinţa încă flirtează şi cochetează cu spirtualisticitatea şi nu au reuşit să stingă conflictele generate de rolul covârşitor pe care îl joacă conştiinţa în mersul multiversului. Şi, între noi fie vorba, în pofida faptului că nimeni nu ştie prea bine ce înseamnă conştiinţa, ei totuşi vor ajunge într-un final apoteotic să cadă la o înţelegere, la drum de seară, în patul cunoaşterii ştiinţifico-fantastice.            
            Romanii, popor mult mai războinic şi mai puţin imaginativ decât grecii, deîndată ce i-au cucerit, le-au şterpelit acestora tot Panteonul. Fiind oameni pragmatici din fire, ei au păstrat poveştile şi au schimbat doar numele zeilor, semizeilor şi eroilor, înlocuindu-le cu nume latineşti sau după caz, potrivindu-i şi înşurubându-i pe cei latini, sabini sau etrusci în cei greceşti. Poveştile despre zei ale grecilor şi ierahia lor erau însă mult prea atrăgătoare ca să renunţe la ele, aşa încât le-au luat tale quale. Grecii n-au invocat niciodată legea copy-right-ului, şi nu pentru faptul că la vremea aceea legea drepturilor de autor nu fusese inventată, ci, dacă s-ar fi trezit protestând, ar fi trebuit să recunoască faptul că şi ei, la rândul lor, intrând în contact cu civilizaţiile vecine, şterpeliseră şi cosmetizaseră cosmogonia de la babilonieni şi mai ciuguliseră câte un zeu ochios de pe ici, de pe colo, de pe unde se nimerise. Pe Dionysos bunăoară îl mangliseră de la vitejii beţivani de traci, pe Toth l-au luat rob de la egipteni şi l-au rebotezat Hermes, la fel ca şi pe Isis pe au înghesuit-o în Artemis.   
            Sigur, romanii când s-au dedulcit la mitologie n-au venit cu mâna goală, având şi ei semizeii lor indigeni, precum Romulus şi Remus, dar cum lăcomia de aur, glorie şi putere a lor era cu asupra de măsură, poveştile imorale divine ale grecilor li s-au potrivit mănuşă. Ba încă, prinzând gust de divinitate, majoritatea împăraţilor romani, culminând cu Augustus, dincolo de titlul de pontifex maximus pe care şi l-au asumat s-au declarat ei înşişi semizei şi chiar zei au pretins supuşilor să creadă că au însuşiri paranormale şi să îi trateze ca atare.           
           În mare, cam aşa apărea imaginarul colectiv al lumii antice din bazinul mediteranean pe vremea stăpânirii romane, ca o lume nevăzută, paralelă sau după caz intersectată şi uneori chiar confundată cu realitatea, împopistrată de mituri, legende, eroi, monştri, spirite, zei şi semizei, cu temple, ritualuri şi sărbători dedicate, imaginar care de cele mai multe ori, le organiza şi le marca credincioşilor, întreaga existenţă. Şi iată cum pe fondul acestor credinţe şi venerări de zei fratricizi, patricizi, incestuoşi, violatori, hoţi, răzbunători şi sanguinari, din sânul unei comunităţi etnice religioase guvernată de zeul unic YHWH, dar care nici el nu era taman uşă de biserică, fiind crud şi cam ticălos de felul lui, dorind doar binele evreilor în detrimentul tuturor celor ce nu erau evrei a apărut Yeshua, cu noua sa învăţătură populistă reformatoare, iubirea de aproapele.  Propovăduind un lucru, pe cât de uluitor şi bulversant pentru mentalitatea vremurilor acelea, tot pe atât de atractiv pentru gloatele de sărăntoci, mai precis principiul fericirii veşnice neprobabile care presupune să fii rupt în cur, tembel şi nefericit în timpul vieţii, că precis pe lume-ailaltă o să fii la fel de sărac, de tembel, dar fericit, evreul Yeshua încearcă să refacă faţa cam şifonată a lui YHWH. Mai timid la început, apoi din ce în ce mai hotărât, el îşi face loc cu noua reformă fără nume în imaginarul colectiv. Ulterior, după martiriul său, setul de învăţături a fost botezat de greci creştinism, s-a configurat într-o doctrină religioasă şi, lucru surprinzător, a început să se propage pandemic în Imperiul Roman.   
            Şi acum apar întrebările fireşti: de ce a prins aşa de repede creştinismul într-o lume sastisită  până la refuz de divinităţi şi religii şi de ce a prins mai mult la romani şi la greci decât la evreii cărora li se adresase Yeshua, ştiut fiind că el n-a părăsit niciodată arealul etnic? 
            Păi e foarte simplu: învăţăturile porneau nu de la dulgherul neica nimeni care era de fapt, ci de la un om deştept care n-a negat niciodată zvonurile care circulau pe seama sa, cum că el ar fi fiul lui YHWH. Ori, se ştie, în acel moment istoric, semizeii erau la fel de populari în imaginarul colectiv grec şi roman tot aşa cum sunt astăzi extratereştrii şi Moş Crăciun. Şi la fel ca şi acum, toată lumea credea cu tărie că ei au existat şi încă se destrăbălează în Ollimp sau pe aiurea, deşi nimeni nu văzuse vreodată vreunul viu. Sigur, la evreii şcoliţi, cărturari şi farisei, fiind primul caz, nu prea l-au crezut pe noul salvator Yeshua, că ar fi semizeu. Chestia asta a prins doar la cei care n-aveau ştiinţă de carte. Chiar dacă  el se încadra perfect în pattern-ul mitologic al celorlalte popoare, adică tată divin veşnic, omnipotent, omniscient şi ubicuu, şi mamă precistă muritoare şi limitată la condiţia ei umană, nu era pattern-ul lor. Cazuri nepotrivite de împerecheri între fiinţe divine şi femei chipeşe, trufeşe şi futeşe cunoşteau şi ei, dar acelea, zicea la Cartea lor Sfântă ai cărei compilatori ciordiseră la greu din miturile altor popoare poveşti despre geneză, uriaşi şi potop, acelea dăduseră viaţă unor mutanţi gigantici, huidumele de nefilimii. Şi-apoi YHWH-ul, deşi îl făcuse pe om după chipul şi asemănarea lui, totuşi se obstina să nu aibă nici formă şi nici chip. Şi mai vorbea şi dintr-un tufiş în flăcări... Mă rog, neîncrederea lor în paternitatea noului semizeu şi învăţăturile lui incomode care-i împingeau pe bogaţi la sărăcie pentru o cioară de pe gard, l-a dus pe acesta la pierzanie, în schimb, învăţăturile şi martirajul l-au făcut celebru în foarte scurtă vreme. Şi asta deoarece, chiar dacă grecii şi romanii nu-l cunoscuseră personal, mentalul lor colectiv era pregătit să admită dubitabilul miracol al concepţiei lui divine ca pe un fapt firesc, că doar şi alţi semizei de-ai lor apăruseră prin aceeaşi formulă. Şi iată de ce, exportul de miracole evreieşti a dat roade atât în Grecia ocupată, cât şi la Roma.          
            Te-ai fi putut aştepta ca noul semizeu să  fie un produs divin apărut după tipic. Şi a fost şi n-a fost aşa. Şi acum să vedem de ce. Zeus bunăoară, dacă a fost interesat de o anume fecioară s-a dat de trei ori peste cap şi s-a preschimbat în taur sau în lebădă. Nu ştim cum s-a prezentat YHWH în faţa precistei pe care a ochit-o şi ce înseamnă de fapt că a umbrit-o, dar dacă a umbrit-o ad literam, înseamnă că YHWH a avut o formă consistentă care a lăsat umbră. Ori singura formă consistentă prin care s-a arătat vreodată înafară de tufişul în flăcări, a fost mai târziu, sub forma unui porumbel, la botezul lui Yeshua, formă sub care YHWH nu mai fusese cunoscut de evrei. Acum na, deşi ar fi fost un miracol total şi nemaiauzit, împreunarea divină cu tufişul în flăcări prin umbrire nu mergea, că ar fi fost din cale afară de pârjolitoare, dar s-ar fi potrivit mai bine cu porumbelul, că era mai blând. În lipsă de mărturii, rămânem la prezumţia de porumbel. Nu ştim cu precizie dacă lebădoiul de Zeus a umbrit-o sau i-a făcut altceva Ledei, dar faptele arată că Leda nu a născut, ci a ouat, ceea ce ne îndeamnă totuşi să credem că a fost o coţăială divină în toată regula şi nicidecum o umbrire. Ce-ar fi fost ca precista, în loc să nască, să facă ouă divine cu două gălbenuşuri şi să se trezească, cum s-a trezit Leda cu două perechi de gemeni, Clitemnestra și Pollux, Elena și Castor!? Ce să faci cu atâţia mântuitori ieşiţi din găoace divine, ba unii chiar şi femei!?          
            Şi chiar dacă teologii creştini şi-au închipuit ulterior că Yeshua a existat dintotdeauna în cer împreună cu YHWH şi cu porumbelul sfânt, care în mod paradoxal erau totuna, formând o trinitate în unitate, şi chiar dacă istoria antică consemnează clar existenţa Oului Divin prin spusele lui Ramses al II-lea: ”Men-Maat-Ra (Seti) m-a crescut, iar Zeul Zeilor m-a avansat la conducere deși am fost doar un copil. Încă de pe vremea când eram în Ou, el mi-a dat pământul.”, nici asta nu mergea, că era prea de tot. Dar cum nimeni nu a fost de faţă la actul concepţiei divine imaginare, oamenii au hotărât mai târziu că precista a fost umbrită. Şi deşi după Yeshua i-a mai născut şi alţi copii tâmplarului Iosif, totuşi miracolul a continuat: ea a rămas fecioară chiar şi după celelalte  naşteri.

            Notă: 
            În orice caz, femeile care doresc copii, dacă văd porumbei ar putea să le caute tovărăşia şi, cu riscul de a se spăla prea des pe cap, să stea mereu în umbra lor, că nu se ştie niciodată care dintre ei este un YHWH. 

EVA MEA CU CIUNGA-N PĂR

Eva mea cu ciunga-n păr ©         

M-am suit cu ciunga-n păr, martalog şi apucat,

Dup-o evă, într-un măr; Doamne, greu am mai urcat!         
Tot cu ciunga-n păr şi ea, diafană pe o cracă,                      
Eva-n măr mă aştepta, eu buiac, iar ea bunoacă.                  

Cracii-n crăci îşi împletise eva mea cu ciunga-n păr.          

Părul lung şi-l despletise în miros de calapăr...

Şi am stat cu eva-n măr, eu baibac, ea pâdpâdâcă,   
Păru-i s-a-ncâlcit în păr, iar acum ea-mi poartă râcă.          
           
Cot la cot de-am mermelit-o, doru’ n-am putut să-i sting,  
N-a fost miez, c-am brehănit-o, n-am putut nici s-o ating.  
Rând pe rând am încercat să ne-atingem, n-a fost chip,      
Nici pe faţă, nici pe blat. Doamne, îmi venea să ţip!                       

Mă uitam ca bou-n ţeavă, nu bungheam că-s în astral,        
Nici că nu mai sunt din pleavă, nici că nu-s perimetral.      
Făr’de-o chilflă la pateu, uaca uaca printre stele,    
Iac-aş-am aflat şi eu, de-universuri paralele.

Poezie de Dan Ioaniţescu ©   

BIOCENTRISMUL

              BIOCENTRALA BIOCENTRICĂ 

             Facts
            Imediat după sărbători, datorită unei căderi masive de zăpadă, lucrătorii de la hidrocentrala Lotru XIV- deşi lăsaseră centrala pe pilot automat în grija unui inginer supraveghetor, nu au mai reuşit să ajungă la serviciu. Cum nimic nu este întâmplător în multivers, inginerul s-a îmbătat şi a adormit. În aceste condiţii nimeni nu a mai reuşit să vadă în mod fizic barajul şi, după cum este ştiinţific cunoscut în biocentrism, lucrurile sau fiinţele cărora nu le dai atenţie nu sunt, nu există, decât dacă le observi. Conştiinţa este cea care face ca realitatea palpabilă şi universul să existe. În primele două zile de la producerea dezastrului, deşi nimeni nu a reuşit să ajungă la faţa locului ca să constate cauzele inundaţiilor şi a căderii de curent, din afirmaţiile susţinătorilor teoriei biocentrismului de la acea dată, barajul împreună cu inginerul şi cu hidrocentrala se pare că au dispărut definitiv. 
           
            Explicaţii      
            Conform specialiştilor în teoria biocentrismului inventată de Robert Lanza, cuantele biocentrice ale barajului, de conivenţă cu cele ale hidrocentralei, odată ce s-au eliberat din structurile în care fuseseră îngrămădite de conştiinţa oamenilor, nu au mai colapsat în baraj şi în hidrocentrală, cum ar fi fost firesc, ci, conform teoriei  mecanicii cuantice au făcut cu totul altceva. Ce au făcut ele nimeni nu ştie, după cum nu se ştie nici în ce colţ de univers şi cu ce scop s-au deplasat. Acest lucru însă a făcut ca toată apa din lacul de acumulare să se scurgă în albia râului, care, aşa cum era de aşteptat s-a dovedit mult prea neîncăpătoare pentru trilioanele de kilolitri eliberaţi.         
            Apa din lacul de acumulare, ar fi putut, prin cuantele sale biocentrice să colapseze în altă parte şi să dispară odată cu barajul şi hidrocentrala, dar din nefericire, acest lucru nu s-a întâmplat. Apa, după cum toată lumea ştie de la Masaru Emoto încoace are propria sa voinţă, memorie şi conştiinţă. Marea majoritate a moleculelor ei nu a uitat faptul că oamenii au băut-o şi apoi au urinat-o, nu a uitat că ea a fost amestecată în vin, nu a uitat că ea a fost nevoită să zacă prin fose septice, să se amestece cu puroaie şi deşeuri otrăvitoare, să fie bătută în piuă, după cum nu a uitat nici celelalte nenorociri şi samavolnicii la care supus-o omul de-a lungul istoriei sale milenare. Apa a reacţionat pozitiv din punctul ei de vedere. Există o justiţie a apei. Moleculele apei, aşa cum o dovedesc studiile lui Masaru Emoto, deoarece păstrează în memoria lor atât istoria locurilor pe unde ea a mai umblat, precum şi întreaga istorie a Terrei – şi, ceea ce este şi mai rău, toate acţiunile pe care ea le-a întreprins în situaţii similare atunci când energia sa potenţială s-a transformat în energie cinetică -, au reacţionat rutinard. Cuantele apei au sfidat biocentrismul lui Lanza şi s-au repezit să facă ceea ce mai făcuseră şi cu alte ocazii asemănătoare. Scăpate de sub control şi observaţie strictă, cuantele au profitat de lipsa de atenţie a oamenilor şi de dispariţia barajului şi, antrenând în mişcarea lor chiar şi cuantele din moleculele de apă pline de pace, iubire şi armonie, au luat-o ca proastele la vale, distrugând totul în calea lor. A fost pentru prima dată când iubiroticii au trebuit să admită că iubirea, o fi fiind ea cel mai important lucru din univers, dar odată dezlănţuită, devine devastatoare.
            Nici memoria pietrelor, a nisipului sau a cimentului din betoane nu a fost de niciun folos. Barajul nu avea mai mult de cincizeci de ani vechime, iar în memoria pietrei nu se afla nicio informaţie benefică despre viaţa inteligentă, care s-o determine să facă o acţiune morală. Cuantele barajului nu au ţinut cont nici măcar de părerea vestitului medic alchimist Paracelsus, care susţinea în secolul XV-lea că pietrele deţin un vast univers de cunoştinţe despre originea formării Pământului şi a Cerului şi că în memoria lor infinită regăsim întreaga istorie a Universului şi implicit a omului, ci s-au conformat teoriei biocentrismului. Pur şi simplu, fără niciun fel de considerent pentru miile de vieţi care urmau să dispară, ele s-au evaporat în neant, sau au revenit în carierele de piatră, nisip sau balastiere din care fuseseră extrase. Iar acest lucru s-a întâmplat pentru că nu a existat în acel moment nicio conştiinţă umană care să le înţeleagă şi să le ţină sub control. Nicio femeie nu a fost zidită la temelia barajului aşa cum se obişnuia pe vremea lui Negru Vodă, căci dacă măcar o singură conştiinţă umană ar fi fost incorporată în baraj, atunci ea, nemuritoare şi nepieritoare fiind, ar fi putut ţine construcţia şi cuantele în control.         
            Dezastrul care a afectat cincizeci de localităţi, ar fi putut fi evitat au opinat deopotrivă popii, specialiştii în The Secret şi maeştrii în Miracole, dacă aşteptările oamenilor ar fi fost cu totul altele, ştiut fiind că gândul este cel ce creează realitatea. Dacă oamenii, şi în special locuitorii din aval ar fi fost pregătiţi mental pentru o minune sau pentru o improbabilitate, lacul, chiar şi în absenţa barajului, nu s-ar mai fi revărsat. Religioşii ar fi putut muta lacul şi munţii riverani din loc doar cu ajutorul credinţei şi al Sfântului Duh, namastienii ioghişti ar fi integrat lacul în absolut, iar namastienii niueigişti tahionici ar fi făcut ca apa să dispară pur şi simplu, fie în trecut, fie într-un univers paralel, chiar înainte de dezastru. Dar cum majoritatea oamenilor şi-au pierdut credinţa şi nu mai sunt dispuşi să creadă în minuni, nici în memoria apei sau a pietrelor, ci doar în facturile emise de Compania de Electricitate, iată în ce situaţie catastrofală s-a ajuns.  

            Deznodământ           
            Lucrurile însă au arătat aşa doar până ce echipajele de deszăpezire au ajuns la locul în care, doar cu trei zile în urmă se produsese oribila catastrofa. Nu mare le-a fost mirarea tuturor celor prezenţi când au constatat că atât hidrocentrala, cât şi barajul şi lacul de acumulare erau la locurile lor. Cât despre inundaţi... hmm... acestea nici măcar nu avuseseră loc. Tot ce se întâmplase şi ţinuse prima pagina a ziarelor şi fruntea ştirilor canalelor de televiziune părea că se petrecuse doar în imaginaţia oamenilor, căci odată priza de conştiinţă luată cu locul presupusului dezastru, toate cuantele au revenit degrabă să colapseze în locurile ştiute. Astrologii au dat vina pe un portal neprevăzut, namastienii au invocat buclele de timp, iar popii au susţinut că a fost lucrătura diavolului.           

            Concluzii
            În ciuda tuturor acestor păreri contradictorii, ştiinţa totuşi a învins. Biocentrismul a reuşit astfel să se impună ca noua paradigmă a ştiinţei.        
             
            Sursa: Formol în Nas.
   

SCHWEITZERUL CUANTIC

            Gaura cuantică, sacră, ezoterică  ©   

            - “Lumeeeeeeeeee.... lumeeeeee....!!! Vreţi să ştiţi care-i adevărul pe care ştiinţa îl ocoleşte şi-l ocultează cu bună ştiinţă de cei care trudesc pe calea evoluţiei spirituale personale? Vreţi? Luaţi de-aici de la mandea, cursuri de iniţiere în adevărul meu universal revelat numai mie şi scoateţi caşcavalu’ că eu sunt gata să vă dau o gaură! Şi ţineţi minte că eu sunt descoperitorul adevărului tulburător! Eu sunt trezitul, tot eu şi iluminatul. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu...”   

            El nu era un chioftec ca atâţia alţii, ci un trezit şi-un iluminat. Nu trebuia să-i spună nimeni lucrul acesta deoarece vibra la auzul celor două cuvinte şi rezona perfect cu ele. Pe de altă parte însă, chiar dacă era un trezit şi-un iluminat el se dădea în vânt după toate teoriile ezoteristico-ştiinţifico-spiritualistice la modă. Orice teorie nouă care apărea, dacă avea în ea taine, mistere, secrete şi adevăruri tulburătoare revelate devenea apetisantă. Mânca mult, ca turbatu, şi hăplăia cu poftă. Când vedea vreo gaură într-un Schweitzer ştiinţific vulgarizat se repezea asupra ei, o sorbea cu nesaţ, închidea ochii şi o intelecta prelung... Acolo, în lapsul de informaţie din gaura aceea ştiinţifică se aflau misterul, taina, adevărul... Ştia asta... Orice lacună în cunoaşterea ştiinţifică este o adevărată mină de aur spiritualistică. Toate teoriile spiritualisticiste se folosesc de lacunele din ştiinţă pentru a construi pe ele propriile lor mari adevăruri ştiinţifice, tulburător de tulburătoare, cu care urmau să rezoneze rezonatorii chiofteci.   
   
            Mulţumit, îşi sprijinea bărbia cu eleganţă de dosul palmei aşa cum văzuse că fac maeştrii patalamaţi ezotercistici de doi lei atunci când pozează în mari gânditori distinşi de doi lei cincizeci, pe coperţile cărţilor lor, doldora de adevăruri spiritualistice de trei lei şi regurgita pentru câteva momente gaura gata intelectată. O plimba prin minte, o întorcea pe toate părţile şi se uita prin gaura ei, o rumega mistic, o savura şi, după ce cobora pe jumătate pleoapele uitându-se către nicăieri cugeta profund la câte energii fluidice nemaiauzite se află în ea, ce portal minunat către multiversuri endimensionale se deschide înăuntrul ei, ce linii temporale şi superstringuri se desfăşoară sau se împletesc de-a valma, ce entităţi mirobolante şi extratereştri supraînălţaţi aşteaptă la gaură să canalizeze cu el despre salturi cuantice şi salvgardarea omenirii cu vibraţii elevate...   
      
            Ei bine, după toate aceste manevre, într-un final se decidea: “Da, da, asta trebuie să fie explicaţia! Am dat lovitura!”. Concentrat, strângea pleoapele şi scremea cu îndârjire prin gaura aceea o revelaţie ezotericistică... dar cuantică în orice caz, şi cu aromă de Schweitzer, aşa cum le place chioftecilor. Şi desigur, de numa-numa.
      
            Sigur, nu trebuie să se interpreteze că vezi Doamne, toate ştiinţele schweitzeriene spiritualisticistice se folosesc de cuantă ca de un şperaclu, ca să deschidă mintea marghioalelor, marghioliţelor şi rezonatorilor iubirotici şi să toarne adevăruri tulburătoare în ea, ci cuanta trebuie privită ca un cuvânt magic, miraculos, cu putere de seducţie foarte mare, care este folosit ca un şperaclu tocmai în scopul amintit mai sus... Nu contează ce note ai luat la fizică în liceu în cazul în care te-ai ostenit să-l faci, dar când ai zis “cuantă” deodată ţi se umple gura de ştiinţă şi totul devine ştiinţific în jurul tău. Ai zis “cuantică” şi nimeni nu mai poate contesta că ştii despre ce vorbeşti. Când zici “cuantică”, aaaaaaaaaaa.... păi atunci e cam şi cum ai cunoaşte şi ai înţelege fizica cuantică şi chiar mai mult decât atât.    
                  
            Da’ şi când auzi cuvântul magic “cuantic” deja eşti ca şi iniţiat. Mai adevărat decât cuantă şi cuantic nu există nimic pe lumea asta şi nici pe cealaltă. Cum să nu rezonezi cuantic la auzul acestor cuvinte din moment ce universul este holografico-cuantic, medicina este cuantică, terapia şi biorezonanţa sunt cuantice, Iisus era cuantic, Zamolxe nici el mai puţin şi chiar şi mamamarea lui era cuantică, dar ea nu ştia săraca. Probabil că ea încă mai e cuantică, dar nici acum nu ştie.           
            Din multele lecturi spiritualistice înghiţite pe nemestecate el observase că foarte multă poezie se află în gaura cuantică, ceea ce desigur, o făcea deosebit de frumoasă şi de atractivă. Dar dincolo de poezia care îl făcea să vibreze şi să viseze cu ochii deschişi, el ştia că în gaura cuantică mai era ceva, un lucru special, măreţ şi tainic, care o umplea de mistere secrete şi de secrete misterioase, şi anume, sacralitatea ei. Căci ea, ca orişice gaură, cuantică sau nu, înainte de a fi profanată şi de a deveni profană, este de bunăseamă misterioasă şi sacră.
 
            Şi totuşi ceva îi scăpa, ceva ce el nu ştia, căci dacă ar fi ştiut, atunci el ar fi putut obiecta că sacralitatea nu există în sine şi că omul investeşte valoarea de “sacru” în ceva ce-l depăşeşte, sau de care se teme, sau într-o gogoaşă pe care ar vrea să o ascundă de minţile prea isteţe, un “ceva” divin menit să-i dea fiori mistici la lingurică şi să îl facă să-l ia cu răcori apocaliptice pe şira spinării atunci când îl pronunţa în şoaptă. Dar cum el ignora complet aspectul acesta neplăcut al sacrului, nu-i păsa decât de faptul că oamenii, deîndată ce sunt plesniţi peste inteligenţă cu cuvântul “sacru” devin chiofteci şi încep să bălească de poftă de iluminare sau de mântuire şi să croşeteze variaţiuni pe temă, înfricoşându-se totodată de tabuurile care vin la pachet odată cu sacrul. Şi deîndată ce mintea devoratorilor de sacralitate o zbugheşte din cap şi se prăvăleşte ca un butoi cu doagele sărite direct în inimă, ce să vezi...!? Ca prin farmec, acolo unde înainte nu se afla nimic, sacrul capătă deodată prin revelaţie divină mai multe niveluri de înţelegere absconse, numai bune pentru iniţiaţi... Şi măcar dacă divinităţii i-ar păsa vreun pic de “revelaţiile” divine... dar nici acest lucru nu-l interesa. Sacrul vinde bine, ştia asta.   
                    
            Gata! Deîndată ce adevărul mistic ieşea ca untelemnul la suprafaţă, îl îmbrăca în cuvinte alese dătătoare de confuzie care să meargă direct la inimă, îl tăvălea prin conştiinţă cuantică hiperdilatată, îl endimensiona, îl parfuma cu iubire universală, îl metaforiza ca să dea fiori şi îl îndesa degrabă în gaura din care tocmai ce ţâşnise... Şi ce dacă nu încăpea? Cui îi păsa de asta?  

            - “Lumeeeeeeeeee.... lumeeeeee....!!! Vreţi să ştiţi care-i adevărul pe care ştiinţa îl ocoleşte şi-l ocultează cu bună ştiinţă de cei care trudesc pe calea evoluţiei spirituale personale? Vreţi? Luaţi de-aici de la mandea, cursuri de iniţiere în adevărul meu universal şi scoateţi caşcavalu’ că eu sunt gata să vă dau o gaură! Şi ţineţi minte că eu sunt descoperitorul adevărului tulburător! Eu sunt trezitul, tot eu şi iluminatul. Doar eu merit banii voştri... Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu...” 
          

SALATA DE BOEUF

   

              Salade de boeuf mistique ©  
   
            “Salade de boeuf mistique”, sau mai pe româneşte salată de boeuf, sau şi mai pe româneşte, salată de bou mistic sau salată mistică pentru boi - totuna - este gătită în special în scopul iluminării oricăror boi agnostici sau sceptici, care nu cred în trezire şi iluminare. Pentru aceasta se ia în prealabil boul şi se trimite la biserică, la maslu, pentru a scoate din el energiile şi entităţile negative, numite impropriu draci.                 
            Sigur, salata de boeuf dacă ştii cum se scrie, sau măcar dacă te uiţi cum se scrie pare la prima vedere o mâncare franţuzească, dar de fapt, acest fel de mâncare inventat din greşeală în anul 1860 de bucătarul francez Lucien Olivier, chef la propriul său restaurant Hérmitage, din Moscova este rusesc la origine. Salata a fost cunoscută de ruşi iniţial sub numele de salată Olivier sau salată de iarnă, apoi reţeta pierzându-se a fost reinventată de ruşii sovietici şi cunoscută drept salată Stolichny. Aşa că, fiind rusească puteţi să-i ziceţi în continuare fără grijă, salată de bef sau salată de beof, că oricum nimeni nu mai e interesat nici de piure - "purée" - din moment ce el este pireu, nici de grapefruit - greipfrut  - din moment ce el este gref sau grefă şi nici de "choux  à  la crème" dacă prăjitura este Şoaalacrem, asta ca să nu mai vorbim de laptele de pasăre Buldăneşti care ar trebui să fie "boule de neige". Cui îi pasă astăzi că mâncăm băscuţe comuniste iar nu păscuţe creştine, cremwurşti, cremvuşti şi crenvuşti în loc de crenvurşti, că atunci când muşcăm dintr-un senviş, sau dintr-un sanviş, sau sanvici, sau sandviș, sau sendviș, sau sendvici de fapt muşcă dintr-un sandvici, care de fapt ar trebui să fie sandwich. Până la urmă puteţi zice orice doriţi şi cum vă vine la gură, că democraţia, slavă Domnului este din belşug pentru toată lumea.  
                     
            Prepararea salatei. Notaţi!    
            Goliţi mintea de gânduri şi în timp ce ziceţi mantra cristică: “Doamne Iisuse Cristoase Fiul lui Dumnezeu şi al lui Brahma, miluieşe-mă pe mine păcătosul - sau păcătoasa - că nu ştiu ce fac!” coborâţi-o aşa goală puşcă cum a rămas, direct în inimă. Când simţiţi că EEKG-ul s-a mai liniştit şi îndreptat binişor, luaţi Vedele, şi îndepărtaţi de la ele cu băgare de seamă Brahmanele, Aranyakalele şi Samhitele Yajur-Veda şi Sama-Veda, păstrând doar partea lor simbolistică abstractă cu care rezonaţi. Din cele două Samhite rămase, Rig-Veda şi Atharva-Veda luaţi doar partea lor comună, cea filosofică, mai cărnoasă, pe care o adaugăţi la Upanişade şi puneţi-le împreună cu câteva mierte, la fiert, într-o oala minune, cu apă de Gange. Nu uitaţi să adăugaţi puţină energie cristică, căci altfel compoziţia devine total nesărată.         
            După ce auziţi sunetul Om, sau Aum ţâşnind din oala minune înseamnă că miertele sunt fierte, şi-atunci scoateţi Totul, tocaţi-l mărunt până nu mai rămâne Nimic şi veţi obţine imaginea clară a conştiinţei dizolvată în absolut. Să ştiţi totuşi că paradoxal, în vacuumul Nimicului rezultat există totuşi un punct de singularitate care însă este atât de mic şi de deştept, încât nici măcar cu imaginaţia nu poate fi văzut. Bazaţi-vă pe existenţa lui, căci el reprezintă carnea sau esenţa chintesenţei tuturor teoriilor spiritualistice ştiinţifico-fantastice niueigiste şi tot el reprezintă ingredientul de bază al oricărei salate de boeuf ezotericistică. După obţinerea Nimicului, acoperiţi-l cu câteva texte budice şi cu teoria mecanicii cuantice şi puneţi-l la rece pe o vimană. Dacă nu aveţi vimană, deşi vimane găsiţi în Vede câte vreţi, el se poate pune şi pe o farfurie zburătoare daniken sau pe una dintre cele 25.000.000 de nave extraterestre ale confederaţiei galactice condusă de Ashtar Sheran, pe care o puteţi lua din literatura de specialitate ştiinţifico-fantastică niueigistă.   
            Atenţie, zeama de Gange inforenegizată, rezultată din fierberea textelor sacre nu se aruncă la canal, ci se păstrează într-un recipient pranic, pentru gargară.            
          Separat, extrageţi cu băgare de seamă mazărea lemuriano-atlanto-dacică din salata teosofică blavatskyană şi morcovii karmici din ghiveciul antroposofic steinerian, fierbeţi câţiva cartofi dulci, dintr-aceia preferaţi de cea de-a o sută maimuţă împreună cu două, trei rădăcini filosofice de păstârnac din câmpurile de cinabru. Tăiaţi morcovii, cartofii şi păstârnacul, precum şi câţiva castraveciori muraţi şi gogoşari în oţet, în formă de cubuleţe, mercabale sau floare de lotus cu o mie de petale şi după ce vedeţi că nu mai ţipă şi nu mai mişcă niciunul puneţi legumele astfel mărunţite la rece, într-un portal galactic, sau pe o tăbliţă trismegistică de smarald viu, şambalagesc, împreună cu mazărea şi cu câteva măsline de heruvim. Ziceţi de trei ori “Namaste” şi o dată “Tatăl Nostru”, apoi faceţi deasupra lor câteva incantaţii cu “Hare Krishna, hare, hare, pupu-ţi ciocu’ tău divin!” ca să intre în reacţie alchimică şi să dobândească prin transmutaţie calităţie nutritive spiritualistice necesare. Presăraţi deasupra lor câteva sutre şi citate din Biblie şi-apoi, în vederea pregătirii maionezei mistice, dacă sunteţi un bărbat adevărat, puneţi-vă ouăle la fiert în două părţi apă vie şi una de bulion kybalion... Ziceţi “Doamne ajută!”şi căutaţi-vă un loc la o mănăstire budistă Zen sau un loc de muncă într-un harem. Dacă însă sunteţi o biată femeie la cratiţă, o doamnă în societate şi din cale-afară de vioaie şi imaginativă în pat, atunci puneţi la fiert două ouă Fabergé dacă aveţi prin casă, dacă nu, merge şi cu alea de găină, dar luaţi-vă gândul de la iluminare şi mulţumiţi-vă doar cu trezirea.     
            Secretul unei salate spiritualistice gustoase constă în pregătirea corectă a maionezei mistice. Pentru sosul de maioneză aveţi nevoie în primul rând de credinţă precum şi de cele două gălbenuşuri fierte tari şi de un galbenuş crud, proaspăt, de şarpe Kundalini. Apoi vă mai sunt necesare următoarele ingrediente: creier de broască, lut, păr de femeie, un ou de pui sugrumat, o cârtiţă, un rac, o talpă de şobolan mort, două piei de şarpe, sânge şi maţe de arici, un ştreang de om spânzurat, un liliac, un pumn de ţărână de mormânt şi altul de la cai verzi pe pereţi, seu de vacă, o pană de porc zburător, câţiva grunji din sarea vitelor, un culcuş de iepuri, o mâna de om mort, vine şi gâtlej de lup, nişte zgură de la un cuptor părăsit, scamă de lup, piedică şi păr de la mort, o coţofană, clocitură de la raţe, o ulcică cu apă de la lac, una cu apă de fântâna părăsită, cărbuni, doi, trei ani luaţi vacilor şi oilor împrejurul sărbătorilor Sfântului Gheorghe, usturoi descântat la ziua Sfântului Andrei, ceva streche, vărsături de la câini, niscai praf de la găină, un cioc de cioară, o mătură lepădată de o vrăjitoare, o pereche de pantaloni lepădaţi, puţină arsură, marmură, cremene, hârtie, o broască cusută la gură, o cană de făină măcinată în sac, o turtă de grâu şi ceva piept de femeie, legătura de la legatul cununiilor flăcăilor şi fetelor, mătrăgună, un strop de nebuneală, lucrul spurcat aruncat în aşternut, sau în faţa casei, sau în spatele casei.
       
            O! Pardon! Am greşit! Îmi cer mii de scuze! Acestea sunt ingredientele de la sosurile cristice pentru blesteme, vrăji, vrăjeli, fapte şi făcături, ale căror reţete secrete au fost transmise din babă-n babă, de la nevestele din haremurile nemuritorilor decenei daci şi pe care le puteţi citi în cartea oricărui solomonar. În orice caz, bine că mi-am amintit! Dacă sunteţi foarte credincios şi cu frica lui Dumnezeu şi vă este bine după ce vă daţi cu capul de podele, atunci continuaţi aceste practici de umilinţă şi penitenţă străvechi, atât de plăcute Domnului. Dar dacă aveţi ameţeli, dureri de cap, cucuie inflamate, greţuri, stări de vomă şi vărsături, sunteţi irascibil, vă scade apetitul de orice fel, nu vă mai interesează nimic, asudaţi, suduiţi şi nu mai vreţi decât o funie şi o bucată de săpun, sau în cel mai rău caz şoricioaică sau lame de ras, să ştiţi că asta nu întotdeauna de la creierii zdruncinaţi cu metanii vi se trage, ci de cele mai multe ori înseamnă că aţi fost vrăjiţi, blestemaţi, fermecaţi, făcuţi din vorbe sau făcuţi cu făcături şi fapte. 
            Şi-atunci, dacă nu vreţi s-o împopistraţi şi s-o bilibizdrociţi şi mai rău, fie mergeţi la popă să vă dezlege, fie, dacă aveţi mai puţini bani de aruncat pe prostii, cumpăraţi cartea cu titlul “RUGĂCIUNI FOLOSITOARE CREŞTINULUI ORTODOX - Editura Biserica Ortotoxă Alexandria 2002”. Acolo de la pag. 385 la pag. 389 veţi găsi o rugăciune specială de patru pagini adresată lui Dumnezeu direct, scrisă cu mult har şi meşteşug duhovnicesc, ca să vă ferească sau să vă dezlege El de atacurile diavoleşti, băbeasco-rromo-vrăjitoreşti şi psiho-ho-tronice, de care fie vorba-ntre noi, nici dracu nu vă mai dezleagă, darămite Dumnezeu...                    
            Şi dacă vedeţi că nu ţine figura cu rugăciunea, nu pierdeţi timpul, mergeţi degrabă pe la babe, pe la şamani, pe la vraci, încercaţi şi cu bioenergoterapeuţi şi cu maeştri patalamaţi supraînălţaţi şi treziţi care se bat cu cărămida-n piept la televizor, faceţi tratamente cu orgoni, cu agheasmă, cu cristale, cu  arhangheliţe, cu urină, cu iubire, cu rugăciuni extraterestre, cu apă chioară, cu apă vie şi apă moartă, cu arbori, cu cuante, cu îngeri păzitori şi arhangheli, cu câini maidanezi, cu iubire universală, cu pisici la cafenea, cu clisme, cu îmbrăţişări, cu venin de albine, cu florile Bach, cu fân, cu bijuterii şi cu etcaetera, şi dacă nici cu medicina ilegală adevărată nu vă trec vrăjile şi blestemele, luaţi-vă inima-n dinţi şi cu ce bani v-au rămas, dacă v-au mai rămas, mergeţi într-un final la doctor, acolo unde trebuia să vă duceţi de prima dată şi faceţi-vă analizele şi urmaţi prescripţiile medicale.
            Vă sfătuiesc însă să evitaţi psihologii, care or să vă spună că aţi avut probleme în copilărie cu tatăl vostru şi de asemeni şi psihiatrii şi neurologii care or să-ncerce să vă scape pentru totdeauna de partea aceea de creier unde cred ei că s-au cuibărit blestemele şi vrăjile şi mergeţi doar la medicii de specialitate şi luaţi medicamente, nu mai beţi urină. Părerea mea. Şi dacă nici cu medicina legală nu vă ies pasienţele atunci mergeţi direct la Institutul Medico-Legal. De-abia când veţi ajunge acolo puteţi să spuneţi cu mâna pe inimă sau cu amândouă mâinile puse pe piept, că oamenii de ştiinţă sunt nişte idioţi, dar că idioţi sunt şi doctorii chiar dacă ei nu sunt oameni de ştiinţă, atâta vreme cât medicina nu este o ştiinţă, ci o farsă, menită să ascundă adevărul despre adevărata natură a omului ca fiu de Dumnezeu! Păi ziceţi şi voi, cum să-i dai medicamente unui Fiu de Dumnezeu? Asta-i culmea! Păi Cristos nu a luat în viaţa Lui măcar o aspirină, un coprol sau un eferalgan...        
            Vă rog încă o dată să scuzaţi confuzia regretabilă cu ingredientele şi cu alunecarea în adevărurile fantasmagorice atât de adevărate ale Evului Mediu Contemporan! Reţeta de salată de boeuf este o treabă spiritualistică extrem de serioasă şi profitabilă pentru evoluţia spiritualistică, trezirea şi iluminarea dumneavoastră şi dacă nu suntem atenţi iese o salată de varză, iar acest lucru se întâmplă deoarece toate teoriile şi conceptele spritualistice niueigiste cu care se operează în nevăzute şi care compun orice salată sunt varză, aşa că reiau. Notaţi vă rog!  
  
            Pentru sosul de maioneză mistică, dincolo de credinţă aveţi nevoie de cele două gălbenuşuri fierte tari şi de un galbenuş crud, proaspăt, de şarpe Kundalini, o sticlă de ulei de perje divine, zeamă cuantică de lămâie New Age din câmpiile morfogenetice, o lingură îndoită de muştar orgonic de la bunicu marca Uri Geller, sare de mare de Himalaya, piper. Prepararea maionezei este destul de simplă: gălbenuşurile le frecaţi bine cu energii superfluidice din dimensiunea treişpe-paişpe, adăugaţi ulei câte puţin şi mixaţi - în sensul de “amestecaţi” -, fie prin frecare manuală mecanică cuantică, fie prin frecare tantrică, fie cu mixerul, fie chiar şi mixterul, dacă locuiţi la periferie şi nu ştiţi să ziceţi mixer. Apoi adăugaţi zeama de lămâie, câte puţin, şi muştarul, tot câte puţin - atenţie să nu vă sară muştaru’ în ochiu lui Shiva, şi-apoi iar mixaţi şi iar puneţi ulei şi energii cristice, până aveţi maioneza mult dorită. O dregeţi cu sare şi piper la final.    
            Într-un bol tibetan mai mare cu care biorezonaţi se adaugă acum toate ingredientele şi trei sferturi din maioneza mistică. Nu uitaţi să adaugaţi şi Nimicul pe care l-aţi lăsat la rece, căci altfel vă iese o altă variantă de salată numită à la russe cunoscută printre români drept à la rousse, adică salata roşcatei. Buuun... aşadar, după ce aveţi şi Nimicul în bolul tibetan, amestecaţi cu grijă, iar apoi, salata astfel obţinută aşezaţi-o pe un platou şi cu ajutorul unui cuţit mai lat, de tăiat corzi şi stringuri încercaţi să îi daţi forma dorită.     
            Cele mai indicate forme sunt cele clasice, în special de piramidă holografică tip Ceahlău, deoarece, la două treimi de baza piramidei există un loc mistic unde legea entropiei nu funcţionează, iar salata, chiar dacă se alterează rămâne în locul acela veşnic proaspătă şi mistică. Fiind rusească la origine, salata dumneavoastră poate căpăta formă de basarabie sau de bucovină sau poate arăta ca o cloşcă cu pui de aur, ca un kalaşnikov, ca o seceră şi-un ciocan, ca o steluţă cu cinci colţuri sau chiar ca un tanc, depinde în ce dispoziţie vă aflaţi. Pe de altă parte însă, ea fiind totodată şi românească puteţi s-o faceţi în formă de casa poporului, de politician, de catedrala mânuirii neamului, de coloana infinitului, de sfinx, de babe, de taraboste, de decebal, de tăbliţă tip tărtăria, de guţă sau de teleguţă. Aveţi voie trei încercări iar după aceea, cu maioneza rămasă ornaţi salata.   

            Gustaţi! Dar vă rog, gustaţi! Este important. Dacă salata are gust de poamă acră nu se comentează gustul, deoarece s-ar putea să vă treziţi brusc. Şi nu oricum, ci cu salata răsturnată peste ceacra sahasrara. Soacra şi soarta nu iartă niciodată. În această situaţie nu o aruncaţi la canal - de salată vorbesc acum, nu de soacră -, ci, urmaţi îndemnul mamei soacre şi faceţi din ea supozitoare. Dacă vi se face roşu sau negru înaintea ochilor şi simţiţi că vi se dilată conştiinţa peste limitele universului infinit, nu vă speriaţi, că-şi revine ea. Dacă din întâmplare v-aţi lăcomit şi aţi gustat prea mult şi vi s-a aplecat şi nu mai vrea să stea dreaptă, să ştiţi că nimic nu este întâmplător. În această situaţie e bine ca până sosesc musafirii să vă băgaţi degetele pe gât şi să trageţi un pui de somn veşnic.

            Salata se serveşte la antreuri, dar dacă nu aveţi antreu puteţi să o serviţi şi la sufragerie. Vă sfătuiesc să evitaţi să o serviţi dumneavoastră personal, chiar dacă aţi muncit la ea şi sunteţi gazdă. Rugaţi pe unul dintre invitaţi să o facă în locul dumneavoastră, şi asta nu pentru că cine serveşte se numeşte servitor, ci pentru că reclamaţiile, glumele deplasate, înjurăturile de mamă şi salata întoarsă pe rever ca la tenis o va primi el, care este mai aproape. Înainte de servirea salatei, dacă unii dintre musafirii dumneavoastră sunt mai neevoluaţi sau au stomacul mai sensibil şi vă spun răspicat că nu înghit toate bullshiturile spiritualistice, zâmbiţi înţelegător, daţi-le o pălincă mare, apoi una după ceafă, şi la urmă aruncaţi-le şi puţin praf în ochi cu câteva citate din diverşi maeştri impostori celebri la modă ca să se trezească. Succesul este garantat.    

            Poftă bună şi  
            Trezire şi iluminare plăcute!