UITA - TE.........................! ! !


UITA - TE....  PE TINE!
UITA - TE...  PE BLOG!

PRIETENII BLOGULUI

marți, 25 mai 2010

LUMEA DE MIJLOC

"Mai straniu decât ne putem imagina: Ciudățenia științei."   

Richard Dawkins despre universul nostru "straniu"   

Am ramas cu un gol in stomac dupa ce am vazut filmul de mai jos. Merita sa-i acordati cateva minute din viata voastra. Veti fi rasplatiti insutit. Macar ca si voi veti ramane cu un gol in stomac! Concluzia pe care am tras-o a fost ca daca nu suntem altceva decat niste pardalnice de unde - ca s-o parafrazez pe buna mea  prietena Alessia - atunci si entitatile din nevazut ar putea fi tot asa de bine, altfel de pardalnice de unde, numite dupa caz: Arhanghelul Gabriel, Metatron, Krishna, Ghionoaia, contele de Saint Germain. Si altii, evident!!!


TRANSCRIPT 
Titlul meu: "Mai straniu decât ne putem imagina: Ciudățenia științei." "Mai straniu decât ne putem imagina" vine de la J.B.S. Haldane, faimosul biolog, care a spus, "Ei, bănuială mea este că universul nu este doar mai straniu decât ne imaginăm noi, ci mai straniu decât ne putem imagina. Cred că există mai multe lucruri în cer şi pe pământ decât au fost visate sau pot fi visate în orice filosofie." Richard Feynman a comparat acurateţea teoriilor cuantice -- a predicțiilor experimentale -- cu specificarea lăţimii Americii de Nord cu precizia grosimii unui fir de păr. Asta înseamnă că teoria cuantică trebuie să fie într-o anume măsură adevărată. Totuși, supoziţiile pe care mecanica cuantică trebuie să le facă pentru a oferi acele predicții sunt atât de misterioase încât însuşi Feynman a ajuns să declare, "Dacă credeți că înțelegeți mecanica cuantică, atunci nu înțelegeţi mecanica cuantică."
"Mai straniu decât ne putem imagina". Ce anume ne face capabili să ne imaginăm ceva, şi ne poate spune acest lucru ceva despre ceea ce ne putem imagina? Există aspecte ale universului care vor fi întotdeauna dincolo de înţelegerea noastră, dar nu dincolo de înţelegerea unei inteligenţe superioare? Există aspecte ale universului care sunt, în principiu, dincolo de pătrunderea oricărei minţi, oricât de superioară ar fi ea? Istoria ştiinţei a fost o lungă înşiruire de brainstorm-uri violente, pe măsură ce generaţii succesive au acceptat nivele din ce în ce mai stranii ale universului. Acum suntem atât de obişnuiţi cu ideea că pământul se roteşte -- mai degrabă decât că Soarele se mişcă deasupra cerului -- ne este greu să înţelegem ce revoluţie mentală cutremurătoare trebuie să fi fost aceasta. În definitiv, pare evident că Pământul este mare şi imobil, Soarele mic şi mobil. Dar merită să ne reamintim comentariile lui Wittgenstein cu privire la acest subiect. "Spune-mi", l-a întrebat pe un prieten,  "de ce oamenii afirmă tot timpul că a fost firesc pentru om să presupună că Soarele se rotea în jurul Pământului mai degrabă decât că Pământul se rotea?"  Prietenul lui i-a răspuns, "Ei bine, evident pentru că, Soarele arată ca şi cum s-ar mişca în jurul Pământului". Wittgenstein i-a răspuns, "Păi şi, cum ar fi arătat dacă Pământul s-ar fi rotit în jurul lui?" 
 Ştiinţa ne-a învăţat, dincolo de orice intuiţie, că lucrurile aparent solide, de genul cristalelor şi al rocilor, sunt de fapt compuse aproape în totalitate din spaţiu gol. Şi ilustrarea familiară este cea a nucleului unui atom care este ca o muscă în mijlocul unui stadion sportiv şi următorul atom este în următorul stadion sportiv. Astfel s-ar părea că până şi roca cea mai tare, solidă şi densă este de fapt aproape în totalitate spaţiu gol, brăzdat doar de particule minuscule atât de distanţiate încât nici nu ar mai trebui luate în calcul. De ce atunci rocile par şi se simt solide şi tari şi impenetrabile? Ca biolog evoluţionist aş putea spune aceasta: creierele noastre au evoluat astfel încât să ne faciliteze supravieţuirea în dimensiuni şi viteze cu ordine de mărime la care operează corpurile noastre. Nu am evoluat pentru a naviga în lumea atomilor. Dacă ar fi fost aşa, creierele noastre ar fi perceput probabil rocile ca fiind pline cu spaţiu gol. Rocile par tari şi impenetrabile mâinilor noastre tocmai pentru că obiectele precum rocile şi mâinile nu pot să pătrundă unele în altele. De aceea este folositor pentru creierele noastre să-şi proiecteze noţiuni ca "soliditate" şi "impenetrabilitate", deoarece astfel de noţiuni ne ajută să ne dirijăm corpurile prin lumea de mărime medie prin care trebuie să navigăm.
Mergând la celălalt căpat al scalei, strămoşii noştri nu au trebuit niciodată să navigheze prin cosmos la viteze apropiate de viteza luminii. Dacă ar fi făcut aceasta, creierele noastre ar fi fost mult mai înzestrate pentru înţelegerea lui Einstein. Vreau să dau numele de "Lumea de Mijloc" mediului de scară mijlocie în care ne-am dezvoltat capacitatea să acţionăm -- fără legătură cu Pământul de Mijloc (Tolkien). Lumea de Mijloc....... Suntem locuitorii evoluaţi ai Lumii de Mijloc şi aceasta ne limitează capacităţile noastre de imaginaţie. Vi se pare intuitiv uşor de înţeles idei precum: atunci când iepurele se mişcă la viteze medii cu care iepurii şi alte obiecte din Lumea de Mijloc se mişcă, și loveşte alt obiect din Lumea de Mijloc, cum ar fi o rocă, se ciocneşte cu ea.
Vi-l prezint pe Generalul-Maior Albert Stubblebine al treilea, comandantul inteligenţei militare din 1983. Fixase cu privirea peretele lui din Arlington, Virginia, şi s-a decis să o facă. Pe cât de înspăimântătoare păreau perspectivele, urma să treacă în următorul birou. S-a ridicat, şi s-a deplasat din spatele biroului. Din ce e făcut in mare parte atomul? s-a gândit. Spaţiu. A început să se meargă. Din ce sunt eu făcut în mare parte? Atomi. Şi-a grăbit pasul, aproape la un ritm de alergare. Din ce e făcut peretele în mare parte? Atomi. Tot ce trebuie să fac e să fuzionez spaţiile. Apoi, Generalul Stubblebine s-a izbit cu putere cu nasul de peretele biroului lui. Stubblebine, care comanda 16.000 de soldaţi, a fost consumat de eşecul lui continuu de a trece prin perete. Nu s-a îndoit că aceasta abilitate va fi într-o zi o unealtă obişnuită din arsenalul militar. Cine s-ar pune cu o armată care ar putea să facă asta? Aceasta este dintr-un articol din Playboy din care citeam zile trecute. 
 
Am toate motivele să cred că este adevărat; am citit din Playboy pentru că, şi eu am avut un articol în el. Neajutată, intuiţia umană educată în Lumea de Mijloc îi este greu să-l creadă pe Galileo când ne spune că un obiect greu şi unul uşor, lăsând la o parte frecarea cu aerul, vor lovi pământul în acelaşi moment. Şi asta se întâmplă pentru că în Lumea de Mijloc, frecarea cu aerul este mereu prezentă. Dacă am fi evoluat într-un vacuum ne-am fi aşteptat să atingă pământul simultan. Dacă am fi bacterii, înghiontaţi constant de mişcările termice ale moleculelor, ar fi fost diferit, dar ca locuitori ai Lumii de Mijloc suntem prea mari să observăm mişcarea browniană. În acelaşi fel, vieţile noastre sunt dominate de gravitație dar sunt aproape indiferente la forţa de tensiune superficială. O insectă minusculă îşi inversează aceste priorităţi.
Pe o câmpie deşertică din Tanzania, la umbra vulcanului Ol Donyo Lengai, există o dună alcătuită din cenuşă vulcanică. Frumuseţea stă în faptul că se mişcă fizic. Este ceea ce tehnic se numşte o barcană şi întreaga dună merge de-a lungul deşertului spre vest cu o viteză de aproximativ 17 metri pe an. Îşi păstrează forma de semicerc şi se mişcă în direcţia coarnelor. Ceea ce se întâmplă este că vântul suflă nisipul deasupra pantei uşoare pe cealaltă parte şi apoi pe măsură ce fiecare grăunte de nisip ajunge pe vârful culmii, se revarsă jos în interiorul semicercului, şi astfel întreaga dună în formă de coarne se mişcă. Steve Grand subliniază că tu şi cu mine înşine suntem mai degrabă o undă decât un lucru constant. Ne pofteşte, pe noi cititorii, să "vă gândiţi la o experienţă din copilăria voastră -- ceva ce vă amintiţi în mod clar, ceva ce puteţi vedea, simţi şi chiar mirosi,ca şi cum aţi fi acolo. La urma urmelor, aţi fost acolo atunci, nu? Cum altfel v-aţi aminti? Dar aici apare surpriza: Nu aţi fost acolo. Nici măcar un atom care este în corpul vostru acum nu a fost acolo când a avut loc evenimentul. Materia curge dintr-un loc în altul şi pentru o clipă ajunge să fie cine eşti tu. Orice ai fi, aşadar, nu eşti chestia din care eşti făcut. Dacă asta nu vă face pielea de găină, mai citiţi o data pănă vi se face, pentru că este important". 
Am speculat că liliecii pot să vadă culori cu urechile lor. Modelul lumii de care are nevoie un liliac pentru a se orienta prin lumea tridimensională pentru a prinde insecte trebuie să fie destul de asemănătoare cu modelul lumii de care orice pasăre o păsăre de zi cum ar fi rândunica, are nevoie pentru a realiza aceleaşi tipuri de sarcini. Faptul că liliecii folosesc ecouri în întunericul beznă pentru a introduce variabilele curente în modelul său, în timp ce rândunica foloseşte lumina, este accidental. Liliecii, chiar am sugerat, folosesc tonuri percepute, cum ar fi roşu şi albastru, ca etichete, etichete interne, pentru anumite aspecte utile ale ecourilor -- poate pentru textura acustică a suprafeţelor, îmblănite sau netede şamd, în acelaşi mod cum rândunicile sau, într-adevăr, noi, utilizăm acele tonuri percepute -- roşu şi albastru etcetera -- pentru etichetarea lungimilor de undă lungi şi scurte ale luminii. Nu e nimic inerent roşului care să-l facă o lungime de undă mare.
Şi esenţialul este că natura modelului este determinată de modul în care va fi utilizat, mai degrabă decât vreo modalitate senzorială implicată. J. B. S. Haldane însuşi a avut ceva de zis despre animalele a căror lume este dominată de miros. Câinii pot distinge doi acizi grași foarte asemănători şi extrem de diluați: acidul caprilic şi acidul caproic. Singura diferenţă este, vedeţi, faptul că unul are o pereche de atomi de carbon în plus în lanţ. Haldane bănuieşte că un câine este probabil capabil să plaseze acizii în ordinea maselor molecure prin mirosurile lor, în acelaşi fel în care un om ar putea să plaseze corzile pianului în ordinea grosimilor cu ajutorul notelor pe care le produc. Ei bine, există alt acid gras, acidul capric, care este la fel ca celeilalţi doi, cu excepţia faptului că are doi atomi de carbon în plus. Un câine care nu a dat vreodată peste acidul capric, nu ar avea probabil nici o problemă să-şi imagineze mirosul lui la fel cum noi nu am avea nici o problemă să ne imaginăm o trompetă, de exemplu, care să cânte cu o notă mai sus decât trompeta pe care am auzit-o înainte. Probabil câinii şi rinocerii şi alte animale care se orientează după miros pot mirosi în culori. Şi argumentul ar fi acelaşi ca şi pentru lilieci.
Lumea de Mijloc -- gama dimensiunilor şi vitezelor în care am evoluat şi cu care ne simţim intuitiv comfortabil -- este cam ca şi gama restrânsă a spectrului electromagnetic pe care îl vedem ca lumină de diferite culori. Suntem orbi la toate frecvenţele din afara lui, dacă nu folosim instrumente pentru a ne ajuta. Lumea de Mijloc este gama restrânsă de realităţi pe care le luăm drept normale, ca opuse ciudăţeniei microcosmosului, macracosmosului sau cosmosului la viteze mari. Am putea să facem o analogie similară de improbabilităţi; nimic nu este în totalitate imposibil. Miracolele sunt simple evenimente care sunt extrem de improbabile. O statuie de marmură ar putea să ne facă cu mâna; atomii care alcătuiesc structura ei cristalină vibrează toţi încoace şi încolo. Datorită numărului lor foarte mare şi datorită dezacordului dintre ei în privinţa direcţiei de mişcare preferate, marmura, aşa cum o vedem în Lumea de Mijloc, stă nemişcată. Dar atomii care alcătuiesc mâna ar putea să se mişte în aceeaşi direcţie în acelaşi moment într-una. În acest caz, mâna s-ar mişca şi am vedea cum se mişcă în Lumea de Mijloc. Şansele să se întâmple aceasta sunt bineînţeles atât de mici încât dacă începi să scrii zerouri în momentul originii universului, încă nu ai fi terminat de scris destule zerouri nici până azi.
Dacă viaţa a apărut doar o dată la fiecare -- dacă -- dacă viaţa ar putea -- ce vreau să spun, dacă viaţa ar putea apărea o dată per planetă, ar putea să fie destul de comună, sau ar putea să apară o dată la fiecare stea, sau o dată la fiecare galaxie sau poate o dată în întregul univers, cazul în care ar trebui să fie chiar aici. Şi undeva sus ar fi şansa ca o broască să se transforme într-un prinţ şi alte lucruri magice asemănătoare. Dacă viaţa a apărut pe o singură planetă în întreg universul, acea planetă ar trebui să fie planeta noastră, pentru că suntem aici vorbind despre asta. Şi aceasta înseamnă că dacă vrem să ne folosim de asta, ne este permis să postulăm evenimente chimice la începuturile vieţii care au o probabilitate la fel de mică ca unu într-o sută de miliarde de miliarde. Nu cred că trebuie să ne folosim de asta, deoarece bănuiesc că viaţa este destul de comună în univers. Şi când zic destul de comună, ar putea să fie într-atât de rară încât nici o insulă de viaţă nu va întâlni vreodată alta, un gând destul de trist.
Cum ar trebui să interpretăm "mai straniu decât ne putem imagina"? Mai straniu decât se poate imagina în principiu, sau doar mai straniu decât ne putem imagina, ţinând cont de limitările uceniciei evoluţioniste a creierului nostru din Lumea de Mijloc? Am putea, prin antrenament şi exerciţiu, să ne eliberăm de Lumea de Mijloc şi să dobândim o înţelegere intuitivă dar şi matematică a lumii la scară foarte mică şi a lumii la scară foarte mare? Sincer nu ştiu răspunsul. Mă întreb dacă am putea să ne ajutăm să înţelegem, de exemplu, mecanica cuantică, dacă ne-am creşte copiii cu jocuri pe calculator, chiar de la începutul copilăriei, care să aibă un fel de lume imaginară de mingi care trec prin două fante pe un ecran, o lume în care situaţiile ciudate ale mecanicii cuantice ar fi mărite de calculatorul imaginar, astfel încât să ne familiarizăm cu ele la scara Lumii de Mijloc. Şi, în mod similar, un joc pe calculator relativist în care obiectele de pe ecran ar manifesta contracţia Lorentz şi aşa mai departe, pentru a ne obişnui cu acel mod de gândire -- să ne creştem copiii astfel încât să se obişnuiască cu acel mod de gândire.
Vreau să închei prin utilizarea ideii de Lume de Mijloc la percepţia noastră asupra celorlalţi. Majoritatea oamenilor de ştiinţă din ziua de azi favorizează viziunea mecanicistă a minţii: suntem cum suntem deoarece creierele noastre sunt conectate cum sunt; hormonii noştri sunt cum sunt. Am fi diferiţi, caracterele noastre ar fi diferite, dacă neuro-anatomia şi chimia fiziologică ar fi diferite. Dar noi, oamenii de ştiinţă, suntem inconsistenţi. Dacă am fi consistenţi, reacţia noastră la un răufăcător, cum ar fi criminalul unui copil, ar trebui să fie ceva de genul "această unitate are o componentă defectuoasă; are nevoie de reparaţii". Dar nu asta spunem. Ceea ce am spune -- şi îi includ aici şi pe cei mai austeri mecanicişti dintre noi, adică probabil eu -- ceea ce am spune este, "Monstru jalnic, închisoarea este prea bună pentru tine". Sau şi mai rău, am dori răzbunare, declanşând cel mai probabil următoarea fază dintr-un ciclu extins de contra lovituri, pe care le vedem, bineînţeles, peste tot în lumea de azi. Pe scurt, când gândim la nivel pur teoretic, privim oamenii ca pe nişte maşinării elaborate şi complicate, de tipul calculatoarelor sau maşinilor, dar când revenim la starea de oameni ne comportăm mai degrabă ca Basil Fawlty, care, după cum ne amintim, şi-a distrus maşina pentru a o învăţa o lecţie când nu a vrut să pornească în noaptea gurmetă.....
Motivul pentru care personificăm lucruri ca maşini şi calculatoare este că la fel cum maimuţele trăiesc într-o lume arboricolă şi cârtiţele trăiesc într-o lume subterană şi unele insecte acvatice trăiesc într-un flatland al tensiuneii superficiale, noi trăim într-o lume socială. Înotăm într-o mare de oameni -- versiunea socială a Lumii de Mijloc. Am evoluat pentru a anticipa comportamentul celorlalţi devenind psihologi eminenţi, intuitivi. Tratarea oamenilor ca pe nişte maşinării este poate adecvată din punct de vedere ştiinţific şi filosofic, dar este o pierdere de timp împovărâtoare dacă vrem să anticipăm următoarea mişcare a unei persoane. Metoda utilă economic de a modela o persoană este de a o trata ca pe un agent conştient, cu o anumită ţintă, cu plăceri şi dureri, dorinţe şi intenţii, vină, mustrare de conştiinţă. Personificarea şi introducerea scopurilor intenţionate este o metodă incredibil de inspirată de a modela oamenii într-o aşa măsură, încât nu este deloc surprinzător că acelaşi software de modelare preia de obicei controlul când încercăm să ne gândim la entităţi pentru care nu este adecvat, ca în cazul lui Basil Fawlty cu maşina lui sau cum fac milioane de oameni amăgiţi de universul ca întreg. 
Sursa videoclipului si transcriptului este www.ted.com
Sursa imaginilor - necunoscuta.

sâmbătă, 22 mai 2010

SCOALA-TE TU CA SA M-ASEZ EU!

Cataclisme sociale au fost si vor mai fi.  L-am parafrazat pe Karmapa caruia i s-a cerut opinia fata de anul 2012. El a spus-o la modul general: "cataclisme au fost si vor mai fi." Inainte erau putini oameni acum sunt sase miliarde de suflete. In toate cazurile oamenii s-au razboit pentru accesul la resurse. Nu s-a schimbat nimic de mii de ani. "Scoala-te tu ca sa ma asez eu" se intampla si azi si se va intampla mult mai acerb de aici inainte, pe masura ce ne vom inmulti, iar resursele se vor imputina.
UNIRE 
Solidaritatea este un concept umanist, pe cat de frumos si tentant, pe atat de utopic din pacate, caci pus in practica duce inevitabil la varsare de sange. Cineva, o grupare, oricare, va incerca sa aresteze conceptul in folosul sau. Intotdeauna. Istoria ne-a dovedit-o. "Unitate, Fraternitate, Egalitate" a fost sloganul masonilor pus in gura haimanalelor de pe strazile Parisului, la Revolutia Franceza si dupa ce au varsat sange si au pus mana pe putere s-a ales praful de sloganul si revolutia lor! Ce-a urmat? O dictatura republicana si apoi una imperiala. "Proletari din toate tarile uniti-va!" Va mai amintiti? Ce-a urmat? O dictatura comunista si-o masa de manevra proletara cu creierul rosu ramasa apoi de izbeliste intr-un capitalism lamentabil. Si va mai amintiti cate milioane de victime au cazut sub sloganul acesta?  Solidaritatea fara o organizatie in spate este sortita esecului. Iar organizatii?  Ooooo... nu! Cat de unite pot fi  natiunile si cat de consensuale ar putea fi  hotararile unei noi organizatii? Toata lumea stie ca o organizatie este buna pentru organizatori si proasta pentru cei ce se lasa organizati.
 HOMO HOMINI LUPUS
Homo homini lupus. Legea talionului. Oamenii nu vor invata nimic despre solidaritate atata vreme cat aceste principii de sorginte instinctuala, deci naturala, vor persista. Acolo, in zona rapacitatii, a egoismului, a instinctului criminal ar trebui sa li se spele oamenilor creierele...  Dar cine si cu ce drept ar putea atenta la fiinta umana pentru a o corecta? Nimeni, niciodata! Iubirea de aproapele pe care a propus-o Iisus si care ar fi condus inevitabil la solidaritate  s-a dovedit dupa doua mii de ani de incercari repetate doar un paleativ iar in ultima analiza, un fiasco... Ce-a urmat? O dictatura religioasa. Caci pana si aceasta iubire de aproapele, arestata de biserica in folosul propriei glorii, puteri si averi, s-a lasat cu sange si cu milioane de victime de-a lungul punerii ei in practica. Chiar si cei care declama isteric "iubire, iubire, iubire, iubireeeee..." pana la lesin, daca cineva le-ar omora copilul ar pune imediat mana pe topor. Sangele cere sange.
Nu sunt prin structura mea un defetist si desigur ca-mi pasa cand vad cum oamenii continua sa se omoare intre ei. Normal ar fi sa actionez, sa am o solutie in plan practic. Nu am. Poate aveti voi. E-adevarat ca in plan spiritual budistii si yoghini se roaga universului pentru pace, religiosii lui Dumnezeu, spiritualistii oricui li se pare lor ca ar avea tangenta cu divinul , dar nu de azi-de ieri... De mii de ani. Nu-mi dau seama ce s-ar fi putut intampla daca ei nu se rugau.
Ma intorc la afirmatia lui Andrei Radu. Nici macar nu putem identifica dincotro suntem manipulati si catre ce, in cazul in care chiar suntem manipulati de un papusar general, caci oricine poate descoperi o latura a manipularii depinzand de pozitia pe care se aseaza, dupa cum afirma el. Parerea mea este ca sunt mai multi papusari care nu canta in cor, nu au o partitura si un dirijor, ci fiecare canta pe limba lui, cantecul preferat.

joi, 13 mai 2010

MERDENEAUA


SUNTEM CEEA CE MANCAM

Toti stim lucrul acesta. Si politicienii ar trebui sa-l afle. Cu mult inainte ca "ai nostri tineri la Paris" sa-nvete si sa relatinizeze (a se citi dacizeze)  masiv limba daco-romana, atat de slavonizata, de turcita si de siluita de popoarele migratoare care am devenit acum noi insine, boierii si po-pulimea, marea gloata-talpa tarii,  se delectau pe la ospete si parastase, atat cu traditionalele dulciuri indigene, gen coliva si lapte de pasare dupa care urmau inevitabil poale-n brau sau in cap, cat si cu produse de patiserie turcesti, gen rahat si sugiuc - preferate mai ales de catre marii boieri din Divan si Sfat, apoi dupa buzunarul fiecaruia, cu baclavale, sarailii, halva, halvitza, kataif. Cat de saraca trebuie sa fi fost bucataria romaneasca ma intreb, daca in materie de prajituri a trebuit sa aducem aproape totul de la francezi, caci ati observat desigur ca numele produselor de patiserie si cofetarie sunt preponderent frantuzesti. Noi romanii am fost intotdeauna in primul rand daci si doar apoi am devenit francofoni anglofili

 Cofetaria 
Mai exista asa ceva in Romania globalizata? Avem acum Delicaterii, Chocolaterii, Gelaterii, Pasticerii, Bombonerii, dar unde Doamne iarta-ma ne sunt Cofetariile? Nu mai sunt, caci acolo unde alta data erau cofetarii acum inauntru gasim farmacii, banci si case de amanet iar in curand magazine de pompe funebre. 
Hai totusi sa vedem de unde ne provin bunatatile!
Ciocolata vine de la chocolat, pronuntata intre razboaie shocolata, care vine de la aztecul chocolatl - o bautura calda in urma careia nobilimii franceze i-a cam disparut calciul din oase, bomboane de la bon-bon (bun -bun!),  drajeuride la dragées, Joffre de la maresalul francez  (dac de-al nostru) Joseph Jacques Césaire Joffre, care printre altele s-a ocupat si de instructia si reformarea armatei romane pe la 917, mascota de la mascotte, savarina de la alt dac, Jean Anthelme Brillat-Savarin, mare politician, gastronom  si avocat francez, ecler de la éclaire (fulger), cu pluralul corect eclere iar nu ecleruri (- vezi succesuri) cum va sfatuieste dex-ul, tarta de la tarte, tort de la "ah, iar am gresit" adica de la "avoir tort" - am glumit vezi bine, caci tort provine din germana, de la torte, crema de la crème (smantana), mousse e clar ca-i spuma, caramele de la caramel - zahar ars, iar nu de la OCARA MEA, cum s-ar putea interpreta, amandina de la amandine (amande=migdala),  Choux à la Crème pocit adeseori de ignoranta cofetarilor romani si devenit Choix à la Crème, confundand varza (choux) cu alegerea (choix), fondante de la fondantes, care se topesc - in gura ca supozitoru'n ..., praline de la pralines, inventate de industriasul francez Marshal du Plessis-Praslin (sec. al XVII-lea), negrese - négresses... e clar de la postarea trecuta, desi ar trebui sa li se schimbe denumirea in prajituri de culoare, nuga de la Nougat, profiterol de la profitérolle si cate si mai cate, ca m-am plictisit eu, daramite voi! 

 Patiseria
Hai acum sa vedem cum stam si cu patiseria, caci insusi termenul de patiserie vine de la "pâtisserie"!!! Lasand deoparte linzerul si strudelul cu care au intrat ardelenii in patiseriile regatene, caci ai lor tineri la Viena au invatat, ce ar mai ramane intr-o patiserie? Pai ia sa mai vedem!
Pateu care vine de la pâté - el aducand dupa sine si cuvantul patiserie,  buseu de la bouchée - inghititura, imbucatura, saleuri de la salées zise si saratele in patisereasca vulgara, fursecuri de la foursecs (four sec -cuptor uscat), foietaj de la feuilletage ( frunzarit), biscuiti de la biscuits (bis cuits, adica de doua ori copti). 

Apropo de biscuiti (à propos de biscuits), ma opresc putin, caci mi-am adus aminte de o intamplare amuzanta (amusante) petrecuta cu ceva timp in urma, intr-un butic (boutique) de pe Bulevardul (le boulevard) Kogalniceanu. Cand mi-a venit randul, i-am cerut  politicos (poli) vanzatoarei:
-Dati-mi va rog de trei ori, de sapte ori sus! 
-Ce sa va dau !? se holba oripilata la mine.
-De trei ori, de sapte ori sus!
-Nu ti-e rusine?
-Nu! V-am cerut in romaneste trei "7 up"-uri.
De  unde se vede treaba ca zeama respectiva ar trebui sa se numeasca "7 oups!" ceea ce pentru noi romanii ar insemna un fel de "sase!", adica.. ma-ntelegeti voi foarte bine, ca doar ati fost la furat de cirese cand erati mici!

In orice caz le-am preluat francezilor prajiturile cu denumirea lor cu tot, laolalta cu aprecierile de: savuroase (savoureuses), excelente (excellentes), crocante (croquantes), parfumate (parfumees), delicioase (delicieuses) , delicatese (delicatesses), aromate (aromees), pentru ca adjectivul rromanesc "mishto", atat de sintetic si complex, nu cuprindea si inefabilul (hait! alt frantzuzism!) acestor intelesuri. Am mai preluat si denumirile legate de aspect si consistenta gen glazurat (glaçuré), glasat (glaçé), caramelizat (caramelisé), cremos (crémeux), fondant (fondant), etc... ba inca le-am luat si furculitionul.

Prajituri pocite 
Ele bietele nu sunt pocite, arata minunat si sunt excelente gust, ci doar numele lor, trecute prin mintile cofetarilor romani infierbantate de cuptoare, au iesit schimonosite. Ce ziceti de exemplu despre pandishpan, care provine de la pain d'Espagne (paine de Spania).  Dar shoa a la crem cu varianta choix a la creme, cum va suna?
"Avem lapte Buldanesti" asa cum am vazut scris cu muti ani in urma in vitrina unei cofetarii mititele, pe la Piata Sf. Gheorghe. Ia cititi-l ca pe Alba ca Zapada, vedeti, merge? Merge desigur pentru ca Boule de Neige este cu totul altceva. 
Pana si checul (cake - iata primul anglicism, din pacate denota saracia de imaginatie specifica britanicilor, care inafara de fish and chips si cake nu prea le au cu  gastronomia) a ajuns sa fie scris chiec, chek sau kek, in functie de cate unguroaice lucreaza in patiserie. 

Si-acum pentru deliciul dumneavoastra, pour la bonne bouche cum zice francezul, am sa va servesc cu motzul de la prajitura sau cu bomboana de pe coliva! 

Doamnelor, domnisoarelor si domnilor urmeaza in exclusivitate pentru dumneavoastra: 

MEEEEEEER....DE - NELE - LEEEEEEEEEEE... !!!
Desigur ca foarte rar gasesti de cumparat merdenele umplute cu altceva decat cu branza, si asta in cazul fericit cand nu se amesteca o idee de branza cu gris si cu multa sare, ca sa para mai consitente si sa te fure mai lesne la bani, dar cu putin noroc mai gasiti pe ici, pe colo si merdenele umplute cu carne, desi n-o sa stiti niciodata cata  si ce fel de carne se afla inauntrul lor si chiar si cu gem, cum mi-a fost mie dat sa vad in galantarul unei patiserii de pe langa Gara de Est.

Ceea ce dex-ul ne ascunde insa, este etimologia acestui miraculos cuvant gastronomic. Radacina cuvantului este vezi bine frantzuzescul  MERDE, care ne demonstreaza clar si fara drept de apel care este originea acestui cuvant. Ca o fi fost vorba despre patiserii sefi adusi din Franta pentru patiseriile romanesti, care de cate ori se frigeau la degete cu tavile cu pateuri exclamau "merde!", ori suparati ca lucratorii romani greseau compozitia sau ardeau placintele,si-atunci ei tranteau un invariabil "merde!" sau ca prin saloanele cosmopolitilor cand se ajungea la desert auzeai frecvent exclamatia "affreux pâtés de merde!" sau ca au MERDE IN ELE, in orice caz MERDENELE le-a ramas numele pana in ziua de azi. Facute in casa sunt intotdeauna foarte gustoase, dar cumparate de la magazin, si mai ales daca sunt si reci, consider ca sunt niste produse de c...are e bine sa nu cumparati. Iar daca totusi cumparati merdenelele, atunci imbiati-i pe politicieni cu ele, caci nu-i asa, esti intotdeauna ceea ce mananci!?

Sursa foto merdenele