LUMEA DE MIJLOC

"Mai straniu decât ne putem imagina: Ciudățenia științei."   

Richard Dawkins despre universul nostru "straniu"   

Am ramas cu un gol in stomac dupa ce am vazut filmul de mai jos. Merita sa-i acordati cateva minute din viata voastra. Veti fi rasplatiti insutit. Macar ca si voi veti ramane cu un gol in stomac! Concluzia pe care am tras-o a fost ca daca nu suntem altceva decat niste pardalnice de unde - ca s-o parafrazez pe buna mea  prietena Alessia - atunci si entitatile din nevazut ar putea fi tot asa de bine, altfel de pardalnice de unde, numite dupa caz: Arhanghelul Gabriel, Metatron, Krishna, Ghionoaia, contele de Saint Germain. Si altii, evident!!!

TRANSCRIPT 

Titlul meu: "Mai straniu decât ne putem imagina: Ciudățenia științei." "Mai straniu decât ne putem imagina" vine de la J.B.S. Haldane, faimosul biolog, care a spus, "Ei, bănuială mea este că universul nu este doar mai straniu decât ne imaginăm noi, ci mai straniu decât ne putem imagina. Cred că există mai multe lucruri în cer şi pe pământ decât au fost visate sau pot fi visate în orice filosofie." Richard Feynman a comparat acurateţea teoriilor cuantice -- a predicțiilor experimentale -- cu specificarea lăţimii Americii de Nord cu precizia grosimii unui fir de păr. Asta înseamnă că teoria cuantică trebuie să fie într-o anume măsură adevărată. Totuși, supoziţiile pe care mecanica cuantică trebuie să le facă pentru a oferi acele predicții sunt atât de misterioase încât însuşi Feynman a ajuns să declare, "Dacă credeți că înțelegeți mecanica cuantică, atunci nu înțelegeţi mecanica cuantică."

Este atât de stranie încât fizicienii recurg la diferite interpretări paradoxale ale ei. David Deutsch, care vorbește aici, în Textura Realităţii, adoptă interpretarea "lumilor multiple" a mecanicii cuantice, pentru că cel mai rău lucru pe care îl poți spune despre ea e că este absurd de risipitoare. Postulează un număr imens şi în continuă creştere de universuri care există în paralel -- nedetectabile reciproc decât prin hubloul îngust al experimentelor din mecanica cuantică. Şi acesta este Richard Feynman.

Biologul Lewis Wolpert crede că ciudăţenia fizicii moderne este doar un exemplu extrem. Ştiinţa, spre deosebire de tehnologie, violează bunul simţ. De fiecare dată când bei un pahar cu apă, precizează el, există o probabilitate de a înghiţi cel puţin o moleculă care a trecut prin vezica lui Oliver Cromwell...... Aceasta este doar probabilistică elementară. Numărul de molecule dintr-un pahar este mult mai mare decât numărul paharelor sau al vezicilor pline din lume -- şi, desigur, nu este nimic special la Cromwell sau la vezici. Tocmai aţi inspirat un atom de azot care a trecut prin plămânul drept al celui de-al treilea iguanodon din stânga palmierului înalt.

"Mai straniu decât ne putem imagina". Ce anume ne face capabili să ne imaginăm ceva, şi ne poate spune acest lucru ceva despre ceea ce ne putem imagina? Există aspecte ale universului care vor fi întotdeauna dincolo de înţelegerea noastră, dar nu dincolo de înţelegerea unei inteligenţe superioare? Există aspecte ale universului care sunt, în principiu, dincolo de pătrunderea oricărei minţi, oricât de superioară ar fi ea? Istoria ştiinţei a fost o lungă înşiruire de brainstorm-uri violente, pe măsură ce generaţii succesive au acceptat nivele din ce în ce mai stranii ale universului. Acum suntem atât de obişnuiţi cu ideea că pământul se roteşte -- mai degrabă decât că Soarele se mişcă deasupra cerului -- ne este greu să înţelegem ce revoluţie mentală cutremurătoare trebuie să fi fost aceasta. În definitiv, pare evident că Pământul este mare şi imobil, Soarele mic şi mobil. Dar merită să ne reamintim comentariile lui Wittgenstein cu privire la acest subiect. "Spune-mi", l-a întrebat pe un prieten,  "de ce oamenii afirmă tot timpul că a fost firesc pentru om să presupună că Soarele se rotea în jurul Pământului mai degrabă decât că Pământul se rotea?"  Prietenul lui i-a răspuns, "Ei bine, evident pentru că, Soarele arată ca şi cum s-ar mişca în jurul Pământului". Wittgenstein i-a răspuns, "Păi şi, cum ar fi arătat dacă Pământul s-ar fi rotit în jurul lui?" 

 Ştiinţa ne-a învăţat, dincolo de orice intuiţie, că lucrurile aparent solide, de genul cristalelor şi al rocilor, sunt de fapt compuse aproape în totalitate din spaţiu gol. Şi ilustrarea familiară este cea a nucleului unui atom care este ca o muscă în mijlocul unui stadion sportiv şi următorul atom este în următorul stadion sportiv. Astfel s-ar părea că până şi roca cea mai tare, solidă şi densă este de fapt aproape în totalitate spaţiu gol, brăzdat doar de particule minuscule atât de distanţiate încât nici nu ar mai trebui luate în calcul. De ce atunci rocile par şi se simt solide şi tari şi impenetrabile? Ca biolog evoluţionist aş putea spune aceasta: creierele noastre au evoluat astfel încât să ne faciliteze supravieţuirea în dimensiuni şi viteze cu ordine de mărime la care operează corpurile noastre. Nu am evoluat pentru a naviga în lumea atomilor. Dacă ar fi fost aşa, creierele noastre ar fi perceput probabil rocile ca fiind pline cu spaţiu gol. Rocile par tari şi impenetrabile mâinilor noastre tocmai pentru că obiectele precum rocile şi mâinile nu pot să pătrundă unele în altele. De aceea este folositor pentru creierele noastre să-şi proiecteze noţiuni ca "soliditate" şi "impenetrabilitate", deoarece astfel de noţiuni ne ajută să ne dirijăm corpurile prin lumea de mărime medie prin care trebuie să navigăm.

Mergând la celălalt căpat al scalei, strămoşii noştri nu au trebuit niciodată să navigheze prin cosmos la viteze apropiate de viteza luminii. Dacă ar fi făcut aceasta, creierele noastre ar fi fost mult mai înzestrate pentru înţelegerea lui Einstein. Vreau să dau numele de "Lumea de Mijloc" mediului de scară mijlocie în care ne-am dezvoltat capacitatea să acţionăm -- fără legătură cu Pământul de Mijloc (Tolkien). Lumea de Mijloc....... Suntem locuitorii evoluaţi ai Lumii de Mijloc şi aceasta ne limitează capacităţile noastre de imaginaţie. Vi se pare intuitiv uşor de înţeles idei precum: atunci când iepurele se mişcă la viteze medii cu care iepurii şi alte obiecte din Lumea de Mijloc se mişcă, și loveşte alt obiect din Lumea de Mijloc, cum ar fi o rocă, se ciocneşte cu ea.

Vi-l prezint pe Generalul-Maior Albert Stubblebine al treilea, comandantul inteligenţei militare din 1983. Fixase cu privirea peretele lui din Arlington, Virginia, şi s-a decis să o facă. Pe cât de înspăimântătoare păreau perspectivele, urma să treacă în următorul birou. S-a ridicat, şi s-a deplasat din spatele biroului. Din ce e făcut in mare parte atomul? s-a gândit. Spaţiu. A început să se meargă. Din ce sunt eu făcut în mare parte? Atomi. Şi-a grăbit pasul, aproape la un ritm de alergare. Din ce e făcut peretele în mare parte? Atomi. Tot ce trebuie să fac e să fuzionez spaţiile. Apoi, Generalul Stubblebine s-a izbit cu putere cu nasul de peretele biroului lui. Stubblebine, care comanda 16.000 de soldaţi, a fost consumat de eşecul lui continuu de a trece prin perete. Nu s-a îndoit că aceasta abilitate va fi într-o zi o unealtă obişnuită din arsenalul militar. Cine s-ar pune cu o armată care ar putea să facă asta? Aceasta este dintr-un articol din Playboy din care citeam zile trecute. 

 

Am toate motivele să cred că este adevărat; am citit din Playboy pentru că, şi eu am avut un articol în el. Neajutată, intuiţia umană educată în Lumea de Mijloc îi este greu să-l creadă pe Galileo când ne spune că un obiect greu şi unul uşor, lăsând la o parte frecarea cu aerul, vor lovi pământul în acelaşi moment. Şi asta se întâmplă pentru că în Lumea de Mijloc, frecarea cu aerul este mereu prezentă. Dacă am fi evoluat într-un vacuum ne-am fi aşteptat să atingă pământul simultan. Dacă am fi bacterii, înghiontaţi constant de mişcările termice ale moleculelor, ar fi fost diferit, dar ca locuitori ai Lumii de Mijloc suntem prea mari să observăm mişcarea browniană. În acelaşi fel, vieţile noastre sunt dominate de gravitație dar sunt aproape indiferente la forţa de tensiune superficială. O insectă minusculă îşi inversează aceste priorităţi.

Steve Grand -- cel din stânga, Douglas Adams este cel din dreapta -- Steve Grand, în cartea sa, Creaţia: Viaţa şi cum să o produci, critică pozitiv interesul nostru pentru însăşi conceptul de materie. Avem această tendiţă să credem că doar lucrurile solide, materiale sunt lucruri reale. Undele fluctuaţiilor electromagnetice din vacuum nu par reale. Victorienii credeau că undele trebui să fie unde într-un mediu material -- eterul. Dar materia reală ni se pare încurajatoare doar pentru că am evoluat pentru a supravieţui în Lumea de Mijloc, unde materia este o ficţiune utilă. Un vârtej, pentru Steve Grand, este un lucru cu la fel de multă realitate ca şi o rocă.

Pe o câmpie deşertică din Tanzania, la umbra vulcanului Ol Donyo Lengai, există o dună alcătuită din cenuşă vulcanică. Frumuseţea stă în faptul că se mişcă fizic. Este ceea ce tehnic se numşte o barcană şi întreaga dună merge de-a lungul deşertului spre vest cu o viteză de aproximativ 17 metri pe an. Îşi păstrează forma de semicerc şi se mişcă în direcţia coarnelor. Ceea ce se întâmplă este că vântul suflă nisipul deasupra pantei uşoare pe cealaltă parte şi apoi pe măsură ce fiecare grăunte de nisip ajunge pe vârful culmii, se revarsă jos în interiorul semicercului, şi astfel întreaga dună în formă de coarne se mişcă. Steve Grand subliniază că tu şi cu mine înşine suntem mai degrabă o undă decât un lucru constant. Ne pofteşte, pe noi cititorii, să "vă gândiţi la o experienţă din copilăria voastră -- ceva ce vă amintiţi în mod clar, ceva ce puteţi vedea, simţi şi chiar mirosi,ca şi cum aţi fi acolo. La urma urmelor, aţi fost acolo atunci, nu? Cum altfel v-aţi aminti? Dar aici apare surpriza: Nu aţi fost acolo. Nici măcar un atom care este în corpul vostru acum nu a fost acolo când a avut loc evenimentul. Materia curge dintr-un loc în altul şi pentru o clipă ajunge să fie cine eşti tu. Orice ai fi, aşadar, nu eşti chestia din care eşti făcut. Dacă asta nu vă face pielea de găină, mai citiţi o data pănă vi se face, pentru că este important". 

 Astfel "în realitate" nu este o expresie pe care ar trebui să o folosim cu aşa multă uşurinţă. Dacă un neutrin ar avea un creier, care ar fi evoluat din strămoşi de mărimea neutrinului, ar spune că rocile consistă într-adevăr din spaţiu gol. Avem creiere care au evoluat din strămoşi de mărime medie care nu puteau să treacă prin perete. "În realitate", pentru un animal, este ceea ce creierul său are nevoie să fie pentru a-i fi de folos pentru supravieţuire lui şi deoarece specii diferite trăiesc în lumi diferite, va fi un număr descurajant de varietăţi de realităţi. Ceea ce vedem din lumea reală nu este lumea naturală ci un model al lumii, regularizat şi ajustat de datele senzoriale, construit astfel încât să ne ajute să facem faţă lumii reale.

Natura modelului depinde de tipul de animal care suntem. Un animal zburător are nevoie de un alt fel de model decât are nevoie un animal ambulant, târâtor sau înotător. Creierul unei maimuţe avea probabil software-ul capabil să simuleze o lume tridimensională de crengi şi trunchiuri. Software-ul unei cârtiţe pentru construirea modelelor lumii sale va fi adaptat pentru uzul subteran. Creierul unei înotătoare de la suprafaţa apelor nu are deloc nevoie de software 3D, având în vedere că trăieşte pe suprafaţa lacurilor într-un flatland al lui Edwin Abbott.

Am speculat că liliecii pot să vadă culori cu urechile lor. Modelul lumii de care are nevoie un liliac pentru a se orienta prin lumea tridimensională pentru a prinde insecte trebuie să fie destul de asemănătoare cu modelul lumii de care orice pasăre o păsăre de zi cum ar fi rândunica, are nevoie pentru a realiza aceleaşi tipuri de sarcini. Faptul că liliecii folosesc ecouri în întunericul beznă pentru a introduce variabilele curente în modelul său, în timp ce rândunica foloseşte lumina, este accidental. Liliecii, chiar am sugerat, folosesc tonuri percepute, cum ar fi roşu şi albastru, ca etichete, etichete interne, pentru anumite aspecte utile ale ecourilor -- poate pentru textura acustică a suprafeţelor, îmblănite sau netede şamd, în acelaşi mod cum rândunicile sau, într-adevăr, noi, utilizăm acele tonuri percepute -- roşu şi albastru etcetera -- pentru etichetarea lungimilor de undă lungi şi scurte ale luminii. Nu e nimic inerent roşului care să-l facă o lungime de undă mare.

Şi esenţialul este că natura modelului este determinată de modul în care va fi utilizat, mai degrabă decât vreo modalitate senzorială implicată. J. B. S. Haldane însuşi a avut ceva de zis despre animalele a căror lume este dominată de miros. Câinii pot distinge doi acizi grași foarte asemănători şi extrem de diluați: acidul caprilic şi acidul caproic. Singura diferenţă este, vedeţi, faptul că unul are o pereche de atomi de carbon în plus în lanţ. Haldane bănuieşte că un câine este probabil capabil să plaseze acizii în ordinea maselor molecure prin mirosurile lor, în acelaşi fel în care un om ar putea să plaseze corzile pianului în ordinea grosimilor cu ajutorul notelor pe care le produc. Ei bine, există alt acid gras, acidul capric, care este la fel ca celeilalţi doi, cu excepţia faptului că are doi atomi de carbon în plus. Un câine care nu a dat vreodată peste acidul capric, nu ar avea probabil nici o problemă să-şi imagineze mirosul lui la fel cum noi nu am avea nici o problemă să ne imaginăm o trompetă, de exemplu, care să cânte cu o notă mai sus decât trompeta pe care am auzit-o înainte. Probabil câinii şi rinocerii şi alte animale care se orientează după miros pot mirosi în culori. Şi argumentul ar fi acelaşi ca şi pentru lilieci.

Lumea de Mijloc -- gama dimensiunilor şi vitezelor în care am evoluat şi cu care ne simţim intuitiv comfortabil -- este cam ca şi gama restrânsă a spectrului electromagnetic pe care îl vedem ca lumină de diferite culori. Suntem orbi la toate frecvenţele din afara lui, dacă nu folosim instrumente pentru a ne ajuta. Lumea de Mijloc este gama restrânsă de realităţi pe care le luăm drept normale, ca opuse ciudăţeniei microcosmosului, macracosmosului sau cosmosului la viteze mari. Am putea să facem o analogie similară de improbabilităţi; nimic nu este în totalitate imposibil. Miracolele sunt simple evenimente care sunt extrem de improbabile. O statuie de marmură ar putea să ne facă cu mâna; atomii care alcătuiesc structura ei cristalină vibrează toţi încoace şi încolo. Datorită numărului lor foarte mare şi datorită dezacordului dintre ei în privinţa direcţiei de mişcare preferate, marmura, aşa cum o vedem în Lumea de Mijloc, stă nemişcată. Dar atomii care alcătuiesc mâna ar putea să se mişte în aceeaşi direcţie în acelaşi moment într-una. În acest caz, mâna s-ar mişca şi am vedea cum se mişcă în Lumea de Mijloc. Şansele să se întâmple aceasta sunt bineînţeles atât de mici încât dacă începi să scrii zerouri în momentul originii universului, încă nu ai fi terminat de scris destule zerouri nici până azi.

Evoluţia în Lumea de Mijloc nu ne-a echipat pentru a percepe evenimente foarte improbabile; nu trăim îndeajuns de mult. În vastitatea spaţiului astronomic şi al timpului geologic, cele ce par imposibile în Lumea de Mijloc s-ar putea dovedi inevitabile. Un mod de a privi lucrurile este prin numărarea planetelor. Nu ştim câte planete sunt în univers, dar o estimare bună este de aproximativ de la 10 la 20 sau 100 de miliarde de miliarde. Şi aceasta ne oferă o bună modalitate de exprimare a estimării improbabilităţii vieţii. Am putea să realizăm un fel de repere topografice de-a lungul unui spectru de improbabilitate, care ar arăta ca spectrul electromagnetic pe care l-am văzut mai devreme.

Dacă viaţa a apărut doar o dată la fiecare -- dacă -- dacă viaţa ar putea -- ce vreau să spun, dacă viaţa ar putea apărea o dată per planetă, ar putea să fie destul de comună, sau ar putea să apară o dată la fiecare stea, sau o dată la fiecare galaxie sau poate o dată în întregul univers, cazul în care ar trebui să fie chiar aici. Şi undeva sus ar fi şansa ca o broască să se transforme într-un prinţ şi alte lucruri magice asemănătoare. Dacă viaţa a apărut pe o singură planetă în întreg universul, acea planetă ar trebui să fie planeta noastră, pentru că suntem aici vorbind despre asta. Şi aceasta înseamnă că dacă vrem să ne folosim de asta, ne este permis să postulăm evenimente chimice la începuturile vieţii care au o probabilitate la fel de mică ca unu într-o sută de miliarde de miliarde. Nu cred că trebuie să ne folosim de asta, deoarece bănuiesc că viaţa este destul de comună în univers. Şi când zic destul de comună, ar putea să fie într-atât de rară încât nici o insulă de viaţă nu va întâlni vreodată alta, un gând destul de trist.

Cum ar trebui să interpretăm "mai straniu decât ne putem imagina"? Mai straniu decât se poate imagina în principiu, sau doar mai straniu decât ne putem imagina, ţinând cont de limitările uceniciei evoluţioniste a creierului nostru din Lumea de Mijloc? Am putea, prin antrenament şi exerciţiu, să ne eliberăm de Lumea de Mijloc şi să dobândim o înţelegere intuitivă dar şi matematică a lumii la scară foarte mică şi a lumii la scară foarte mare? Sincer nu ştiu răspunsul. Mă întreb dacă am putea să ne ajutăm să înţelegem, de exemplu, mecanica cuantică, dacă ne-am creşte copiii cu jocuri pe calculator, chiar de la începutul copilăriei, care să aibă un fel de lume imaginară de mingi care trec prin două fante pe un ecran, o lume în care situaţiile ciudate ale mecanicii cuantice ar fi mărite de calculatorul imaginar, astfel încât să ne familiarizăm cu ele la scara Lumii de Mijloc. Şi, în mod similar, un joc pe calculator relativist în care obiectele de pe ecran ar manifesta contracţia Lorentz şi aşa mai departe, pentru a ne obişnui cu acel mod de gândire -- să ne creştem copiii astfel încât să se obişnuiască cu acel mod de gândire.

Vreau să închei prin utilizarea ideii de Lume de Mijloc la percepţia noastră asupra celorlalţi. Majoritatea oamenilor de ştiinţă din ziua de azi favorizează viziunea mecanicistă a minţii: suntem cum suntem deoarece creierele noastre sunt conectate cum sunt; hormonii noştri sunt cum sunt. Am fi diferiţi, caracterele noastre ar fi diferite, dacă neuro-anatomia şi chimia fiziologică ar fi diferite. Dar noi, oamenii de ştiinţă, suntem inconsistenţi. Dacă am fi consistenţi, reacţia noastră la un răufăcător, cum ar fi criminalul unui copil, ar trebui să fie ceva de genul "această unitate are o componentă defectuoasă; are nevoie de reparaţii". Dar nu asta spunem. Ceea ce am spune -- şi îi includ aici şi pe cei mai austeri mecanicişti dintre noi, adică probabil eu -- ceea ce am spune este, "Monstru jalnic, închisoarea este prea bună pentru tine". Sau şi mai rău, am dori răzbunare, declanşând cel mai probabil următoarea fază dintr-un ciclu extins de contra lovituri, pe care le vedem, bineînţeles, peste tot în lumea de azi. Pe scurt, când gândim la nivel pur teoretic, privim oamenii ca pe nişte maşinării elaborate şi complicate, de tipul calculatoarelor sau maşinilor, dar când revenim la starea de oameni ne comportăm mai degrabă ca Basil Fawlty, care, după cum ne amintim, şi-a distrus maşina pentru a o învăţa o lecţie când nu a vrut să pornească în noaptea gurmetă.....

Motivul pentru care personificăm lucruri ca maşini şi calculatoare este că la fel cum maimuţele trăiesc într-o lume arboricolă şi cârtiţele trăiesc într-o lume subterană şi unele insecte acvatice trăiesc într-un flatland al tensiuneii superficiale, noi trăim într-o lume socială. Înotăm într-o mare de oameni -- versiunea socială a Lumii de Mijloc. Am evoluat pentru a anticipa comportamentul celorlalţi devenind psihologi eminenţi, intuitivi. Tratarea oamenilor ca pe nişte maşinării este poate adecvată din punct de vedere ştiinţific şi filosofic, dar este o pierdere de timp împovărâtoare dacă vrem să anticipăm următoarea mişcare a unei persoane. Metoda utilă economic de a modela o persoană este de a o trata ca pe un agent conştient, cu o anumită ţintă, cu plăceri şi dureri, dorinţe şi intenţii, vină, mustrare de conştiinţă. Personificarea şi introducerea scopurilor intenţionate este o metodă incredibil de inspirată de a modela oamenii într-o aşa măsură, încât nu este deloc surprinzător că acelaşi software de modelare preia de obicei controlul când încercăm să ne gândim la entităţi pentru care nu este adecvat, ca în cazul lui Basil Fawlty cu maşina lui sau cum fac milioane de oameni amăgiţi de universul ca întreg. 

Dacă universul este mai straniu decât ne putem imagina, este doar pentru că am fost selectaţi natural să ne imaginăm doar ceea ce avem nevoie să ne imaginăm pentru a supravieţui în pleistocenul din Africa? Sau sunt creierele noastre atât de adaptabile şi expansibile încât putem să ne antrenăm să evadăm din cutia evoluţiei noastre? Sau, în fine, există anumite lucruri în univers atât de stranii încât nici o filosofie a fiinţelor, oricât de evoluate, nu le-ar putea imagina? Vă mulţumesc foarte mult. 

Sursa videoclipului si transcriptului este www.ted.com
Sursa imaginilor - necunoscuta.