BASME DIN INFERN

O PRE-ISTORIE, DOUA ISTORII SI O SINGURA CONCLUZIE

Eeeeei... dragii mei....a  fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar mai povesti, pe cand plopii din gradina Politehnicii faceau pere si Vadim si Paunescu temenele, pe cand se potcoveau puricii interzisi de cenzura Cosiliului Culturii si Educatiei Socialiste, cu potcoave de cai morti la colectivizare, de nouazeci si noua de ocale de otel, livrate peste planul cincinal in patru ani si jumatate, de se ridicau in slava cerului dimpreuna cu osanalele activistilor de la care invatam astazi capitalismul si democratia, osanale inchinate Genialului Conducator si Preasavantei Sale Sotii, al caror ecou se auzea pana in strafundurile frigiderelor noastre goale, ei bine, dragii mei, toate acestea au fost O DATA. Sper!

AUTISTUL

Intamplarile pe care o sa le aflati mi-au fost povestite cu foarte multi ani in urma de catre un amic de-al meu, si s-au petrecut pe vremea cand se afla la inceputul carierei sale de regizor de televiziune. Desi in adolescenta primise o excelenta educatie muzicala si chiar performase ca tanar virtuoz si compozitor, a ales o cariera teatrala. Povestea lui spune ca in drumul sau spre serviciu, cobora in fiecare dimineata la Universitate ca sa schimbe mijlocul de transport. Si tot povestea spune ca de fiecare data cand cobora din troleibuz, atentia ii era invariabil atrasa de un adolescent cu privirile ratacite, asezat pe garduletul de fier forjat din fata statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu. Iar cand se-ntorcea de la munca, pe baiat il gasea in statie, in acelasi loc si in aceeasi pozitie, privind in gol.

"Ce astepti tu aici?" il intreba intr-o zi tanarul regizor.

Niciun raspuns...  

"Astepti pe cineva?"

Iarasi tacere...

O vreme nu s-a mai preocupat de prezenta adolescentului. Apoi, intr-o buna zi, intrigat de tacerea lui, l-a ridicat cu binisorul de un brat si l-a luat cu el la o plimbare pe bulevard. Orice i-o fi povestit tanarul nostru, orice intrebare i-o fi pus, toate vorbele si bunele lui intentii au trecut pe langa adolescent fara sa obtina din partea lui nicio reactie. Nici macar vreo tresarire sau grimasa nu i-a fost dat sa observe. I-a fost necaz cand si-a dat dat seama ca problema baiatului era mult mai grava decat parea si-atunci s-a hotarat sa-l determine cumva sa iasa din lumea lui si sa-l faca sa vorbeasca. Au urmat apoi un lung sir de plimbari, monologuri, intrebari, peroratii dar din nefericire, toate fara niciun rezultat.  Atat de mult si-a dorit sa-l scoata pe baiat din mutenie, incat tanarul nostru regizor a inceput sa citeasca si sa aprofundeze carti si tratate de psihiatrie. Schizofrenie si autism ar fi putut sa fie diagnosticul pentru adolescent si chiar acesta si era. Verdictul: irecuperabil. Au durat destul de mult timp eforturile lui de a-l determina sa comunice. Nu stiu cat de vehement sau de dur in exprimare a fost regizorul si ce anume i-a spus caci deodata, in timpul unui asalt verbal, adolescentului i-au dat lacrimile si-apoi a inceput sa hohoteasca. Nu se mai putea opri din plans. Regizorului nu i-a parut catusi de putin rau, ba dimpotriva, chiar a jubilat. Reusise in sfarsit sa obtina prima victorie. Indiferent ce fel miscari interioare ii produsese el baiatului si oricat de dureroase ar fi putut sa fi fost ele, pentru tanarul regizor acesta  a fost primul semnal ca vorbele lui au spart bariera psihica si ca a izbutit pana la urma si sa ajunga la mintea baiatului. Si-ncet-incet, cu rabdare, perseverenta si tact, l-a tras afara din infernul lui.

Ce-a putut sa afle din istorisirile sincopate ale baiatului l-a revoltat peste masura...

Cu ceva timp in urma tatal lui murise, iar mama lui,  lipsita de barbat, l-a ademenit si l-a tarat in pat pe el, pe propriul ei fiu. Grozavia incestul repetat, care dura de cativa ani si pe care,  nu-l putea evita, fiind inca dependent de mama sa, i-a provocat baiatului traume atat de puternice, incat  l-au impins sa refuze realitatea si sa ajunga la limita nebuniei. Din punct de vedere medical, cale de intoarcere nu mai exista. Ca sa curme abuzarea sexuala, regizorul a-ncercat de cateva ori sa vorbeasca cu mama baiatului, mai intai rugand-o, apoi somand-o sa inceteze cu scarbavnicele-i apucaturi si sa lase baiatul in pace. Vazand ca s-ar putea sa-si piarda din nou "barbatul", femeia, lipsita de scrupule si resentimente a-nceput sa vocifereze, sa ameninte si sa faca scandal. Amenintand-o la randul lui cu reclamarea la autoritati, regizorul l-a luat degraba pe baiat si l-a lasat in gazda la niste prieteni. Odata smuls din ghearele mamei lui, l-a ajutat apoi sa-si gaseasca o slujba, dupa care l-a inscris la o scoala de meserii. Pe vremea aceea baiatul avea saptesprezece ani. Peste doi ani s-a casatorit iar la douazeci si unu de ani avea deja primul copil. Contrar condamnarii pe viata data de diagnosticul medical, foarte corect pus de altfel in limitele medicinei, recuperarea pe care si-o propusese tanarul regizor ii reusise.

Ei si? - ati putea foarte bine sa ma-ntrebati. Pai cum "ei si"? Dar casetofonul? Stati o clipa numai, sa vedeti cum vin de se leaga lucrurile in duh si-n nevazut si cum sta treaba cu casetofonul!

CASETOFONUL

Un taciune si-un carbune, spune voinice, spune! 
Va mai aduceti aminte de casetofoane? Mare lucru era sa ai la vremea aceea un casetofon. Regizorul nostru avea unul. Din tratatele de psihiatrie pe care le citise incercand sa gaseasca o solutie medicala, un tratament adecvat,  pe cand incerca sa-l recupereze pe adolescent, a citit si despre meloterapie, metoda folosita inca din antichitate in tratarea depresiilor. Si-atunci i-a venit o idee. Si cum muzica pentru el nu mai constituia demult un secret s-a asternut la treaba. A facut un studiu, o cercetare stiintifica in domeniul specificitatii reactiilor bolnavilor psihici romani in psihoterapia bazata pe muzica iar cand teoria a fost gata, pentru exemplificare a compus o melodie. Educatia muzicala si lectiile de pian luate in copilarie cu o profesoara nemtoaica extrem de exigenta, l-au ajutat sa vada care este diferenta  intre modul cum abordeaza interpretii romani o partitura pe care reusesc sa o stapaneasca si care este viziunea "nemteasca" a abordarii ei.  Desi ajunsese la un anumit grad de virtuozitate care-i permitea ca in timpul, sau dupa incheierea unei bucati muzicale sa execute variatiuni pe tema, de fiecare data cand se lasa furat de muzica si incepea sa improvizeze, nemtoaica il apostrofa. Scandalizata, ea ii spunea ca ceea ce a scris compozitorul acolo trebuie sa ramana pentru interpret litera de evanghelie si ca nu este permisa nimanui, niciodata, nicio abatere de la partitura, si ca fiecare nota, semn de punctuatie si fraza muzicale in parte trebuie respectate cu sfintenie. Nu interpretul trebuie sa iasa victorios din executarea unei opere muzicale, ci opera este cea care trebuie sa fie glorificata, prin maiestria si acuratetea executiei pianistului.

Observase de asemenea cum se comportau nemtii si romanii la petreceri.  Daca nemtilor le placea sa se ia de brat si sa cante la unison, romanii in schimb aveau alte idei. Stiti bine cum e! Se ridica unul si da tonul la o melodie, pe care o canta in cor toata lumea, si chiar daca fiecare se agita, gesticuleaza si "dirijeaza" ca sa se puna in evidenta, cel mai abitir o face cel care a avut ideea. Nu se termina bine melodia, ca sare altul, cu alta melodie, care zbiara si gesticuleaza cel mai tare, pentru ca vezi Doamne, a fost ideea lui!

Acestea i-au fost premisele atunci cand s-a apucat de lucru si a compus melodia, caci s-a ghidat dupa nevoia ancestrala, aproape viscerala a romanului de a conduce. Noi, neam de daci, care in istoria noastra glorioasa, de frica sabiei am functionat mai tot timpul cu capul plecat, am cautat prin toate tertipurile, incepand cu minciuna si sfarsind cu tradarea,  sa ne descotorosim de orice fel de angajament. Libertatea de exprimare pe care ne-o dau vinul si muzica de petrecere isi spun intotdeauna cuvantul. Desi apetitul romanului pentru sefie este evident, de la cel mai parlit butic cu doi lucratori, pana la nenumaratele partide politice care saliveaza la gandul puterii, desigur ca nu toata lumea conduce. Exista insa niste pedale sociale pe care apasa tot romanul:

"Nu pot sa conduc in societate? Atunci conduc acasa. Nu pot sa conduc nici acasa? Ei bine, atunci ma dau mare la carciuma."

Dar sa ne-ntoarcem la regizorul nostru... caci cuvantul din poveste inainte mult mai este. 

Compozitia sa muzicala cu scop terapeutic, pe care cinstit sa fiu, nu am avut ocazia sa o ascult, avea ca orice melodie care se respecta, o tema clara. Dincolo de tema, avea in schimb o particularitate, datorata observatiilor personale ale regizorului compozitor. Tinand seama ca romanilor le sunt proprii anumite ritmuri ("Iata muzica ce-mi place! "), tema, in desfasurarea ei, urmarea un algoritm. Ea era cantata la inceput de o voce si preluata apoi de mai multe voci, apoi de doua voci si iarasi preluata de mai multe voci, apoi de trei voci... si  tot asa...

La data la care s-a tinut sesiunea de comunicari stiintifice, in sala de conferinte a unui spital bucurestean, in fata comisiei, sub privirile sceptice ale unor barbi albe ale psihiatriei romane de la vremea aceea, tanarul regizor, compozitor si om de stiinta ad-hoc si-a sustinut teoria asupra specificitatii comportamentului la muzica al oamenilor si beneficiile recuperatorii pe care le pot aduce anumite melodii compuse special pe tiparul de structura mentala de intelegere si de reactie a romanilor. Neavand nicio calificare in domeniul psihiatriei, regizorului nu i se permisese sa testeze efectele melodiei pe grupuri de bolnavi inainte de sustinerea tezei sale si atunci  s-a vazut nevoit s-o inregistreze pe o caseta audio si sa faca demonstratia "live" pe casetofonul personal, adus de-acasa. La sfarsitul expunerii, la cererea lui expresa i s-a acceptat sa fie adusi in sala cativa autisti. A cerut un moment de atentie. S-a facut liniste.... Cu inima stransa de emotia reusitei primului test care ar fi trebuit sa-i valideze teoria, regizorul-compozitor a apasat pe clapeta casetofonului. Melodia a pornit si, incet-incet, a-nceput sa invaluie si sa captiveze toata adunarea...

Brusc a intrerupt auditia. Rezultatul testului a fost de-a dreptul spectaculos. Cativa dintre pacientii din sala inca mai cantau refrenul iar dintre membrii comisiei, unul fredona usor in barba, iar altul batea tactul cu pixul in masa.

"Teoria dumneavoastra este interesanta. Va rugam sa lasati comisiei tot materialul pentru studiu si in termen de doua luni va vom comunica decizia noastra."  

Au trecut cele doua luni... A trecut si a treia... Nu a primit niciun raspuns. S-a dus la spital sa-si recupereze macar casetofonul. Casetofonul insa... ia-l de unde nu-i! Cum administratorul  ridica din umeri, directorul spitalului a dispus imediat o ancheta. Dupa inca o saptamana a fost chemat la spital si, cu scuzele obisnuite, i s-a returnat casetofonul impreuna cu caseta martor. Fusese gasit intr-o magazie, cu vreo zece nebuni  adunati imprejurul lui, care cantau de mama focului. Raspunsul comisiei nu i-a mai fost comunicat nici pana in ziua de azi.

DETASAMENTUL TUDOR VLADIMIRESCU

Un taciune si-un carbune, taci voinice, nu mai spune! 

Am cunoscut ma demult un batranel, veteran de razboi care in timpul celui de-al doilea razboi mondial a cazut prizonier la rusi. Lagarul de munca ascuns pe undeva prin Caucaz era era foarte mare, mi-a istorisit el, iar  prizonierii erau scosi la taiat copaci in fiecare zi. Erau acolo prizonieri de toate neamurile: italieni, nemti, unguri, finlandezi traind si muncind in colonii formate din grupuri etnice separate. Dimineata, dupa ce sefii de colonii alesi din randurile lor dadeau raportul, fiecare grup se-ncolona ordonat si, cu seful de colonie in frunte si cu uneltele pe umar porneau la munca. Munceau ordonat si in liniste. Doar la colonia de munca a romanilor era mereu dezordine si permanente vociferari. Datorita intrigilor, comploturilor si delatiunilor, seful de colonie era schimbat aproape saptamanal. Toti ar fi vrut sa aibe avantajele sefului de colonie si se-nghesuiau care mai de care sa puna mana pe sefie. Asa se explica, spunea veteranul de razboi, cum de a fost posibil sa apara din neantul sovietic, detasamentul Tudor Vladimirescu, format din niste soldati care plecasera la razboi regalisti si care iacata-i pe tancuri, inapoi, comunisti infocati.

CONCLUZIA

va rog sa o trageti voi.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa si-asa .

Si-am incalecat pe-o capsuna si v-am spus o mare si gogonata ...poveste adevarata de demult, cu intamplari si personaje reale, ca mai toate povestile.

S-o credeti voi!

POST SCRIPTUM - Sa stiti totusi ca povestile si personajele sunt reale. Parol!