EFECTUL CELEI DE-A O SUTA MAIMUTE

100 DE MAIMUTE SI MILIOANE DE CREDULI

Am aflat cu trista surprindere ca teoria celor 100 maimute mimetice... cunoscuta si ca "hundredth monkey effect", teorie atat de draga celor care pasesc pe calea spiritualitatii si care reprezinta argumentul stiintific pe care se bazeaza saltul in noua constiinta, este de fapt doar o simpla legenda urbana, facand parte din mitologia New Age.... Teoria maimutelor, care a facut si continua inca sa faca voga si pe care se sprijina alte doua teorii legate intre ele si anume "rezonanta morfica"  si "teoria campului morfogenetic" ale lui Rupert Sheldrake, prin care se demonstreaza ca fiintele au o parte de constiinta comuna, care le leaga tainic unele de celelalte, in spatiu dar si in timp, creierul nostru, mai precis constiinta noastra de fapt, ... prelungindu-se cumva în afara corpului, ramane asadar in continuare un hoax paranormal, dar mai degraba parafrenic, frumos ticluit. Pam-pam!

Iata teoria: 

“Maimuţa japoneză, Macaca fuscata, a fost observată în mediul ei natural, timp de 30 de ani.
 În 1952, pe insula Koshima, oamenii de ştiinţă au dat maimuţelor cartofi dulci, aruncându-i în nisip. Maimuţelor le-a plăcut gustul cartofilor dulci şi proaspeţi, însă murdăria de pe ei nu le-a plăcut.
 O maimuţă în vârstă de 18 luni, numită Imo, a fost observată cum a putut rezolva problema, spălând cartofii într-un izvor din apropiere. A învăţat-o pe mama ei această şmecherie. Colegii ei de joacă au învăţat această nouă modalitate şi le-au învăţat şi ei pe mamele lor.
 Această inovaţie culturală a fost preluată, rând pe rând, de către celelalte maimuţe, sub ochii cercetătorilor.
 Între anii 1952 şi 1958 toate maimuţele tinere au învăţat să spele nisipul de pe cartofii dulci, ca să îi facă mai buni la gust.
 Doar adulţii care şi-au imitat puii, au urmat această dezvoltare socială. Ceilalţi adulţi au continuat să mănânce cartofii dulci, murdari.
 Apoi a început să se întâmple ceva. În toamna lui 1958, un anumit număr de maimuţe Koshima spălau cartofii dulci – numărul lor exact nu este cunoscut.
 Să presupunem că, într-o dimineaţă, la răsăritul soarelui erau 99 de maimuţe pe insula Koshima, care au învăţat să-şi spele cartofii lor dulci.
 Să presupunem, în continuare, că, mai târziu în acea dimineaţă, a o suta maimuţă a învăţat să spele cartofi.
 Atunci s-a întâmplat!
 Către seară, aproape toţi membrii cetei îşi spălau cartofii dulci, înainte de a-i mânca.
 Energia adăugată de această a o suta maimuţă a creat cumva o breşă ideologică!
 S-a observat însă ceva.
 Un lucru extrem de surprinzător a fost că obiceiul spălării cartofilor dulci a trecut apoi peste mare.
 Coloniile de maimuţe din alte insule şi comunitatea de maimuţe de pe insula principală de la Takasakiyama au început să-şi spele cartofii dulci.
 Astfel, când un număr critic a achiziţionat o nouă cunoştinţă, această nouă cunoştinţă poate fi comunicată de la o minte la alta.
 Chiar dacă numărul exact poate să varieze, acest fenomen al Celei de-a O Suta Maimuţe înseamnă că doar când un număr limitat cunoaşte o nouă modalitate, ea poate rămâne în proprietatea conştiinţelor acestor oameni.
 Însă există un punct în care, dacă o singură persoană mai achiziţionează acea cunoştinţă, câmpul prinde atâta putere, încât această cunoştinţă poate fi preluată aproape de toată lumea!”

Povestea pseudofenomenului paranormal "efectul celei de-a o suta maimute" a intrat in atentia publicului in 1975, mai intai prin prefata cartii “Rhythms of Vision” a scriitorului antropolog, ocultist si producator de film, Lawrence Blair, ea fiind apoi popularizata in cartea “Lifetide” - "Cursul Vietii", aparuta in 1979, al carei autor este zoologul Lyall Wattson. El, Wattson este raspunzator pentru "relatarile" despre cercetarile primatologilor japonezi care studiau macacii in mediul lor natural de viata, din anii ’50 si care au dat de acest fenomen surprinzator, motivand ca acestia au fost reticenti in a publica intreaga poveste de teama de ridicol.  Iar “fenomenul” dezvaluit de Wattson in cartea sa nu cuprinde decat cateva paragrafe care se intind doar pe doua pagini. La cinci  ani dupa aparitia cartii lui Watttson, factorul decisiv care a consacrat, a legitimat si a impus fenomenul ca autentic in mentalul colectiv, a fost o a doua aparitie editoriala, si anume best-seller-ul despre razboiul nuclear, numit chiar "The Hundredth Monkey" - "A o suta maimuta", al scriitorului Ken Keyes, urmat de un articol in The Brain/Mind Bulletin, de un film cu acelasi nume si de inca un articol in Scientific Digest cu titlul "The Quantum Monkey".

In realitate, asa cum arata cercetarile actuale detaliate ale lui Ronald Amundson, profesor de filozofie la the University of Hawaii, initiate asupra documentelor originale ale cercetatorilor japonezi si publicate in “the Whole Earth Review” in anul 1988, invatarea aceea progresiva, spontana si spectaculoasa care reiese din "studiu",  a fost de fapt una absolut naturala, petrecuta din aproape in aproape, intr-un timp normal de imitare reciproca si nicidecum accelerat, asa cum sustine Wattson. Si ca sa vezi surpriza! Conform datelor din studiul primatologilor japonezi, cele 100 de maimute erau in anul 1952,  la inceputul cercetarii doar 20 de exemplare, si nu au depasit niciodata numarul de 59, cel putin  pana la data finalizarii cercetarilor, in  anul 1962. Ba mai mult! In anul 1958 cand in mintea lui Lyall Wattson tocmai se atinsese masa critica si cea de-a o suta maimuta invatase sa manance cartofi dulci spalati, de fapt la acea data doar doua maimute invatasera sa spele cartofii – conform raportului oficial detaliat al japonezului Masoa Kawai, publicat in anul 1965.

Trecand peste amanuntul neglijabil ca observarea maimutelor a durat doar 10 ani si nu 30, asa cum sustine Wattson, si pentru ca lucrurile sa ramana definitiv clare, ei bine, aflati atunci ca obiceiul spalarii cartofilor dulci la initiativa unei singure maimute, raspandit ulterior dupa spusele lui, atat in toate coloniile de pe insula Koshima, cat si in cele din insulele vecine, ei bine acest procedeu, se arata in studiile japoneze,  a fost invatat prin mimetism doar de catre cativa indivizi de pe Koshima si nu de toti membri speciei de pe insula si din vecinatati.

 In fata acuzatiilor de frauda psihica aduse de Ronald Amundson intr-un articol din 1985, un an mai tarziu, zoologul Lyall Wattson raspunde senin ca: 
"a metaphor of my own making, based - as he (Amundson) rightly suggests - on very slim evidence and a great deal of hearsay. I have never pretended otherwise."
 De fapt, de dragul corectitudinii, trebuie sa admitem ca el si-a lasat o portita de scapare atunci cand si-a lansat teoria, caci in toata fabulatia lui, la un moment dat precizeaza: 
” I am forced to improvise the details, but as near as I can tell, this is what seems to have happened. In the autumn of that year an unspecified number of monkeys on Koshima were washing sweet potatoes in the sea. . . . Let us say, for argument's sake, that the number was ninety-nine and that at eleven o'clock on a Tuesday morning, one further convert was added to the fold in the usual way.”

Concluzia spectaculoasa care s-a tras pe baza acestui hoax, care din pacate inca mai circula si infierbanta mintile a milioane de oameni, a fost aceea ca, atunci cand un numar critic de indivizi ai unei specii a achizitionat o noua cunostinta, aceasta noua cunostinta este transmisa de la o minte la alta tuturor indivizilor, fara ajutorul comunicarii directe.  Ooo...!!! Ce mana cereasca a fost aceasta teorie "stiintifica" pentru spiritualistii americani..! Ia inchipuiti-va voi cum si-au frecat ei mainile satisfacuti atunci cand au terminat - oare or fi terminat!? - de construit castelele de nisip cu trezirea si cu saltul in noua constiinta...!  Ce teorie minunata a iesit de aici, teorie prin care atunci cand numarul de "treziti" va atinge punctul critic, toata omenirea va face saltul in noua constiinta din dimensiunea a cincea si va incerca ceea ce neam de neamul ei n-a mai  avut parte pana acum. Nu-i asa ca e frumos sa dobandesti o suprainaltare moca? Nu-i asa ca-i minunat sa te "trezesti" deodata langa semenii tai intr-o noua constiinta? Si cand asta? Pai uite-acum la sfarsitul anului, pe 21.12. 2012.... Si cum, cum o sa fie? Pai o sa se faca o gaura-n cer, pe care spiritualistii americani care detin monopolul trezirii si al teoriei saltului, o numesc portal, si pe-acolo zic ei ca se va face saltul....  Uauuuuuu.....!!!!
Staaaati...., stati, oameni buni !.... Opriti visareaI Ei bine iacata ca nu-i asa...! Va bucurati degeaba! Numai ei, alesii, evoluatii, iubiroii si iubiroaiele vor ajunge sa aibe parte de bunatate de constiinta noua... ceilalti... Ceilalti...!? Hmmm... treaba lor! Sa se descurce! Pai ce noi suntem maimute?

Si iata ca asa arata acum teoria maimuteasca, aplicata in spiritualitate...  Si stupoare! Dintr-un "adevar" cuprins intr-o teorie generoasa si mirobolanta, chiar daca scornita, s-a transformat deodata intr-un altfel de "adevar", o biata sluga la darloga spiritualista, negandu-i-se de fapt esenta si anulandu-i miracolul, prin arestarea lui in scopuri pur egoiste.
Va pare rau ca o sa ratati saltul? Pai sa nu va para, caci salturi de-astea gogonate vor fi mereu...  vorba lui Saul Below:

"se investeste foarte multa inteligenta in prostie, atunci cand este o adanca  nevoie de iluzie..." ,

vorba inteleapta pe care eu as parafraza-o astfel:
"se investeste foarte multa inteligenta in prostia altora, atunci cand este o adanca nevoie de parale..." 

V-ati intrebat oare de ce nu se poate renunta la acest hoax? De ce nimeni, din zona spiritualitatii de factura americana si nu numai, nu reactioneaza si nu doreste sa ia atitudine la faptul ca este o simpla scorneala?
Raspunsul este simplu: tot esafodajul de teorii lucrative care s-a ridicat pe aceasta minciuna se va prabusi instantaneu.... si atunci adio campuri morfice, adio salt in noua dimensiune, adio filme documentare, carti, seminarii, channellinguri, workshopuri, conferinte, evenimente, adio credibilitate, intr-un cuvant, adio parale de la fraieri! Business is business!

In orice caz, daca este sa vedem partea plina a paharului cu “metafora stiintifica” a lui Lyall Wattson, vazuta de data aceasta prin prisma teoriei meme-lor a lui Richard Dawkins, atunci teoria maimuteasca reprezinta o mema rea care, iata, timp de treizeci de ani, datorita propagarii in cateva milioane de minti umane ahtiate dupa senzational, secrete si mistere, continua sa reziste si sa se propage in continuare. 
Si-acum va rog sa va infruptati din roadele “sindromului celei de-a o suta maimute” reflectat in alte teorii spiritualiste. Vizionare placuta!

Sursa foto : tongkonanku

PRINTESA KAORU NAKAMARU DE JAPONIA – O DUDA ?

Mintea creeaza (i)realitatea
- trucul etichetei -

Este important sa stim cine ne sereveste profetiile... Asta daca ne intereseaza sa nu inghitim orice galusca si sa-i scoatem din mintea noastra pe falsii profeti. Daca nu, nu, evident, ca doar nu ne opreste nimeni sa cascam gura la ei si sa ii credem pe toti la gramada.

Hai sa sa scoatem impreuna cateva foi de pe ceapa...de pe mitul printesei si al "profetiilor" ei, bine!?

Femeia nu este subtirica la minte, ba dimpotriva este chiar foarte smechera. Ea amesteca in mod voit numele personal cu titlu, caci vine in fata noastra si se recomanda astfel: " numele meu este Printesa Kaoru Nakamaru de Japonia" 

Asadar isi incepe pledoaria afisand o eticheta, ridicandu-si numele la rang de brand name. Plecand de la premisa ca nu va impresioneaza aberatiile ei apocaliptice, cu trei zile si trei nopti de intuneric, cu schizofreniile la moda cu reptilieni, cu vizitarea de nave galactice doldora de extraterestri si cu plimbari pe sub Pamantul gol la interior , o sa ma intrebati: “Si ce conteaza o eticheta daca oricum scoti porumbei si panglici pe gura....!? Devin mai credibile afirmatiile ?”  Eu zic ca da, caci mie eticheta de care se foloseste pretinsa printesa imi ridica niste semne de intrebare asupra unei posibile fraude psihice bine ticluite. Printesa recunoscuta a Japoniei este Kōtaishihi Masako, cat despre titlul princiar pe care si-l aroga Kaoru Nakamaru multa lume se-ndoieste... ea devenind un fel de Printesa Anastasia, pretinsa fiica a tarului Nicolae, cea care a prostit o gramada de lume.

Eticheta de "printesa" de Japonia pe care si-a atasat-o numelui ei, pretinzand ca este nepoata imparatului , eu suspectez ca a facut-o cu un scop principal si anume acela de a nu cadea in derizoriu. Scopul secundar este - si se vede clar ca i-a folosit daca-i urmariti evolutia pe internet - acela de a iesi in fata presei, de a fi bagata in seama de oamenii mari ai zilei. Eticheta de "printesa" este o ancora pentru mintea oricui intra in contact cu ea, ca persoana. Deodata ce-i aude titlul princiar, oricine, vladica sau opinca devine atent la spusele ei.  Daca prin absurd ar fi spus: "sunt servitoarea Kaoru Nakamaru din Japonia", nu ca n-ar fi bagat-o nimeni in seama nici pe ea si nici poivaielile ei profetice, dar ar mai fi devenit subit si tinta ironiilor tuturor si s-ar fi acoperit de ridicol.

Din punctul meu de vedere este o frauda psihica, confuzia mentala pe care o induce titlul de printesa fiind de fapt terenul pregatit de catre ea de a-i accepta apriori spusele ulterioare, cu alte cuvinte isi face intrarea in scena printr-o smecherie. Asadar este duplicitara. Cine nu este atent la astfel de lucruri are toate sansele de a inghiti pe nemestecate toate gogoritele si schizofreniile pe care i le vara cu mestesug in cap, folosindu-se evident de anumite chei mentale, cuvinte care dezleaga baierele mintii si dau drumul fricii: apocalipsa ar fi una dintre chei, chiar daca nu o spune explicit. 
Nota: 

Pentru apocalipsa si pentru spaima pe care a indus-o in omenire de 2.000 de ani incoace, eu ii gasesc raspunzatori pe Apostolul Ioan dar mai cu osebire pe Biserica Crestina, cu toate cultele si sectele ei satelite, care nu a scapat nicio ocazie de a-i baga pe oameni in sperieti cu halucinatiile lui profetice. De-a lungul istoriei si pana in prezent au fost prezise vreo 13 sau 14 apocalipse certe, unele chiar cu consecinte sociale dezastruoase la vremea lor. Sa nu uitam ca in urma acestor false profetii  au luat fiinta o multime de secte sau noi culte religioase si ca exemplu va dau adventismul.

Acelasi truc cu al etichetei il foloseste si alta escroaca notorie, recte Kiesha Crowther, care se recomanda  ca fiind recunoscuta de catre Consiliul Continental al Vechilor Indigeni ca Detinatorul Intelepciunii pentru nord americani si responsabila cu ghidarea "Tribului Policolor" ( traducere aproximativa dupa: "Continental Council of Indigenous Elders as Wisdom Keeper of North American, responsible for guiding the "Tribe of Many Colors")." Titlu evident este autoasumat, ea fiind contestata de toate aceste triburi, inclusiv de catre tribul din care a provenit dupa tata. 

Un alt exemplu notabil este Inelia Benz care, cu tot tupeul, sustine in fata camerei fara sa clipeasca, ca ea este de natura divina si ca este trimisa (desprinsa) direct din Sursa, la fel ca si Iisus (n.a.), cu misiunea speciala data de cine altul decat de Dumnezeu fireste, pentru a schimba linia temporala a Pamnatului.

Ce ma intriga este faptul ca toate sunt in mintea ahtiatilor de secrete si mistere, persoane extrem de credibile, ceea ce denota ori o credulitate exagerata a celor casca gura la ele, ori o inteligenta sociala iesita din comun a acestor femei, dublata de o buna practica a artei manipularii oamenilor si bazata pe o charisma puternica si pe tupeu . Niciuna nu are un IQ mediocru si despre niciuna nu ai zice ca nu le-ar placea gloria si in subsidiar puterea.  

NU CREDETI NIMIC SI NU REZONATI CU NIMIC, PANA NU CERCETATI!

VISUL DIN EGIPT

VISUL DE PE NIL 
un vis premonitoriu implinit

Visul l-am avut in anul 2007 pe Nil. Desertul si Marea Rosie m-au facut praf... mi-au placut peste masura. Straniu...! Desertul este fascinant... Ma gandesc cum or fi putut sa supravietuiasaca evreii ratacind prin desert, dincolo de povestea cu potarnichile si mana cereasca, intr-un peisaj atat de straniu!? Cum!? Cum poti rezista psihic la o asemenea incercare!? Si inca patruzeci de ani....
Nota:
Visul care urmeaza trebuie imaginat in culori sepia, batand mai mult spre gri-verzui, cu mici pete de culoare, ici-colo.

Se facea - toate visele incep cu "se facea" - ca era dupa-amiaza si ca eram la o petrecere cu multi oameni cunoscuti, prieteni, rude dar si persoane necunoscute, pe terasa unui apartament dintr-o casa in care tocmai ma mutasem, situata intr-un loc nedefinit, dintr-un oras vechi uitat de timp.Terasa in forma de potcoava, situata oarecum la nivelul primului etaj, imbratisa coltul casei, lasand vederii o priveliste de oras de provincie, cu arbori bogati si blocuri vechi, inalte, masive si prafuite. Chiar in fata iesirii pe terasa era organizat barul iar dupa colt lumea dansa si petrecea in voie. Dar tot acolo, in dreapta, dupa coltul casei, se afla in visul meu un bloc foarte inalt cu multe nivele, construit in stilul arhitecturii germane dintre razboaie, iar undeva, cu cateva etaje mai sus decat locul unde ne aflam noi, de la balustrada unei terase lungi, vreo zece-doisprezece barbati se uitau curiosi si tacuti de la inaltime, la petrecerea noastra. De fapt nu li se vedeau decat capetele rase  insirate ca niste bostani, cu barbiile sprijinite de dosul palmelor, la o departare egala unul fata de celalalt. Nu am dat importanta acestui tablou si nu parea ca cineva ar fi fost contrariat sau ca s-ar fi sinchisit de privirile lor atente.
Tocmai ce ma asezasem la rand la bar ca sa-mi iau o bautura, ca am observat ca lui G., fratele  prietenei mele M., ii lipsea mana dreapta de la incheietura, lucru care evident, m-a frapat. "Ia uite domnule!" - ma socoteam eu in visul meu - "Il cunosc pe G. de atatia ani si n-am remarcat pana acum ca nu are palma dreapta...! Cum de a fost posibil sa nu observ!? Extraordinar! Ce bine a stiut el sa mascheze acest lucru...!" . 
Mi-am luat paharul cu bautura si am trecut de cealata parte a terasei. Si cand am dat coltul - Doamne fereste! - ce sa vezi!?

In fata noastra, a convivilor, terasa fusese ocupata de o multime de prelati, asezati cuminti pe mai multe randuri de scaune, cu un culoar de trecere pe mijloc, exact ca la biserica. Am remarcat sutanele negre, gulerasele albe, unii avand barbile negre sau sure, dar in orice caz extrem de solemni in atitudine, privind fix si intens catre noi, fara sa clinteasca.

Cat lipsisem, si inca eram la rand la bautura incepuse sa se auda asa ca un vuiet sacadat, ca un fel de mantra ale carei cuvinte nu se auzeau deslusit, o incantatie polifonica pe voci baritonale si de bas, crescand in intensitate aproape imperceptibil, melodie care ajunsese destul de puternica si aproape amenintatoare atunci cand am dat cu ochii de multimea de preoti asezati pe scaune.

Atunci de-abia, ridicand ochii catre blocul de vizavi, am observat ca terasa de unde eram urmariti, se continua la unul din capete cu o scara exterioara care cobora oblic, unind ca un Z intors cele doua terase ale cladirilor, si se termina direct in culoarul format de cele doua siruri de preoti de pe terasa noastra... Iar oamenii de pe terasa blocului de vizavi, in vuietul surd al muzicicii aceleia care devenea tot mai amenintatoare, s-au ridicat in picioare devenind deodata uriasi, si, cu bustul gol, atletici, ca intr-un fel de procesiune, au inceput sa coboare fara graba, in sir indian, scara care ducea catre terasa noastra. Iar pe masura ce coborau, trupurile lor colosale redeveneau de inaltimea unor oameni obisnuiti. Incantatia s-a oprit deindata ce cortegiul acelor barbati care coborasera scara au ocupat culoarul de trecere dintre preotii asezati.

Primii trei dintre barbatii din cortegiu purtau pe umeri pe J., prietena noastra bioenergeticiana, imbracata intr-o rochie rosie de voal si care, perfect intinsa si rigida ca o scandura, parea moarta. Unul ii tinea incheiturile mainilor, al doilea ii sprijinea capul pe umarul drept iar cel de-al treilea ii tinea picioarele.

Linistea devenise si mai amenintatoare decat incantatia de mai’nainte. Nimeni nu vorbea. Ne priveam fix unii pe ceilalti, tensiunea crestea iar musafirii mei facusera deja un pas inapoi. In primul moment si mie mi-a fost teama dar apoi m-am gandit: "Si ce-or sa-mi faca!? Ce-as putea sa patesc? Eu ma bag intre ei!"  Si asa am si facut.
Am inaintat si, fara o vorba, i-am impins cu blandete pe primii doi barbati la o parte si degajand-o pe J., le-am luat locul. Cu mana stanga intinsa in fata am apucat incheieturile bratelor lui J., iar capul i l-am asezat pe umarul meu drept. Desi J. parea cuprinsa de rigor mortis, atunci cand am atins-o si i-am simtit pielea incheieturilor am realizat ca nu era moarta, iar in momentul imediat urmator am primit parca o porunca nerostita de la ea, un gand al ei, in care-mi zicea clar: "Pune-mi mana pe inima!" .
Mi-am rasucit bratul drept mult in spate si mi-am pus palma desfacuta sub sanul ei stang, deasupra inimii, fara niciun fel de conotatie sexuala. Am facut ceea ce ma rugase. Inima ii batea.

Aici se termina visul!
A doua noapte am urcat pe Sinai.
Adevarata poveste cu talmacirea visului abia acum incepe.

SINAIUL
Pe seara am ajuns cu autocarul la cele cateva moteluri de langa Manastirea Sfanta Ecaterina de la poalele Muntelui Sinai. La miezul noptii ne-am strans la poalelele muntelui mult mai multi turisti decat cei cu care venisem in autocar, caci alturi de noi mai erau inca vreo doua grupuri de turisti. Urcarea, anuntata de ghizi ca initiatica - sincer sa fiu n-am vazut nimic initiatic in ea- a-nceput la 12 noaptea, ca sa prindem rasaritul sus pe varful muntelui. Camilarii ne asteptau deja cu camilele inseuate si odihnite, la poalele muntelui iar o parte din grup au plecat cu camilele... Ceilalti, multi, am luat-o pieptis cu lanternele aprinse. Bezna totala... dincolo de fascicolul de lumina al lanternei nu vedeai nimic. Si-apoi ne mai incurcam si in camile, caci in rand si in paralel cu noi, mergeau si ele, camilarii asteptand ca cineva sa oboseasca si sa-l urce mai departe. Din cand in cand, cate doi, trei turisti obositi se suiau pe camile si dispareau inaintea noastra.

La un moment dat, in imbulzeala creata de intuneric, o doamna, doctor dupa cum cum se recomandase, venita in calatorie cu sotul dumneaei, pensionari septuagenari amanadoi, este busculata de o camila, se dezechilibreaza si cade proptindu-se cu mana dreapta intre doua pietre. Doamna desigur, acuzand dureri foarte mari si suspectand ca si-a fracturat mana incepe sa geama, iar printre suspine ne spunea ca avusese o presimtire cu cateva ore inainte ca ceva rau i se va intampla, dar ca totusi se incapatanase si luase in ultima instanta hotararea sa urce pe Sinai. Chestiunea care a rezultat nu a fost simpla de loc, si in ciuda durerilor foarte mari, doamna a fost urcata pe o camila si a continuat urcarea. Intr-adevar a doua zi dimineata, dupa ce a coborat muntele, un doctor i-a pus mana in atele... Facuse fractura.

Si iata cum semnul care mi s-a aratat in vis, respectiv barbatul G. fara mana dreapta, isi gaseste in noaptea urmatoare, o corespondenta inversa, printr-un accident suferit de o femeie la mana dreapta.

Prietena mea M., impreuna cu fratele ei G. si cu bioenergica J. plecasera inca de la baza cu camilele. Eu am urcat in noaptea aceea muntele cu piciorul, mai mult de doi kilometri si jumatate in inaltime, timp de patru ore si jumatate, pe un drum serpuitor si destul de dificil, nefacand decat doar doua popasuri mai maricele. In timp ce urcam anevoie, pe cararea cat de cat "amenajata" chipurile, urmand niste trepte iluzorii si inegale, facute din bolovani de diverse dimensiuni, si cu un simulacru de bordura, ma gandeam ca pentru Moise, care nu a avut niciun fel de carare de urmat, drumul trebuie sa fi fost o incercare extrem de grea si de periculoasa.

Dupa un popas cu racoritoare si cateva tigari a urmat cea mai dificila panta pana in varful Sinaiului. Am ajuns cand se crapa de ziua. Peisajul era absolut senzational, privelistea colosala, primele raze de soare deja incepusera sa lumineze crestele stancoase a catorva munti dimprejur. Luna inca nu parasise cerul iar soarele arunca putin cate putin, raze tot mai indraznete.

Atunci s-a declansat tahicardia. Era frig, vantul sufla cu putere iar camasa transpirata de dupa urcus a devenit ca o a doua piele rece si inghetata. Inima facea in toate felurile... nu mai avea acel "lup-dup, lup-dup, lup-dup" normal ci un singur fel de bataie, care se intampla cand si cand. M-am asezat pe o piatra, inghetat, cu puloverul zbatandu-se dupa cum vrea inima mea, iar in pauzele lungi, de cateva secunde, cand nu mai batea deloc si in care ma consideram potential mort, caci vai, cine ar fi putut sa-mi garanteze ca inima isi va continua travaliul, tot uitandu-ma la prapastiile prin care urcasem noaptea ca orbetele, ma intrebam cine o sa ma dea pe mine jos, teapan si mort, de-acolo din varful muntelui. Prietena mea M. ma tinea de o mana si plangea, J, bioenergica, incerca sa-mi transfere bionergie cu palmele, ca sa-mi regleze ritmul cardiac. Eu nu mai eram atent la ele. Nu-mi era frica, pluteam doar.
"Trebuie sa intru in campul tau” mi-a zis J. si a venit in spatele meu, m-a imbratisat si si-a pus palma dreapta peste inima mea... N-a durat foarte mult. Mi-am revenit, inima si-a intrat in ritmul ei firesc si am putut sa ma bucur alaturi de ceilalti turisti de rasaritul de soare.

Si iata cum, cel de-al doilea semn din vis, cel cu pusul mainii pe inima, s-a adeverit. Si-acolo unde am visat o femeie, respectiv pe J., in locul ei a fost un barbat, adica eu, si-acolo unde ea mi se parea inghetata si unde eu am pus mana pe inima ei, a fost sa fie invers. Si-acolo unde cei doi barbati din visul meu, dintre care unul eram eu, o tineam pe J., iata cum in viata reala, doua femei m-au tinut pe mine, M. si J., iar grupul acela de oameni din vis care a coborat cu J., a fost sa fie grupul cu care am urcat pe Sinai. Ce cautau prelatii aceia in visul meu? Ei bine, chiar in varful muntelui se afla o bisericuta, mai mult o capela inchisa, unde nu se mai tineau slujbe, iar vuietul sacadat pe care il auzeam ca pe o incantatie in visul meu a fost vuietul inimii mele pe care il auzeam in timpane sus pe Sinai.

Si-am incalecat pe-o sha de camila si v-am spus povestea mea asha, umila.

PS. Coboratul de pe Sinai, cu camila de data aceasta a fost un supliciu. Shaua era ingusta si avea doua protuberante, una in fata si alta in spate, iar camila era de fapt un camiloi in calduri care zbiera, scuipa si se-agita tot timpul, asa incat, la coborare, dincolo de chacra inimii Anahata, cu care avusesem probleme in varful muntelui, am mai primit si nenumarate lovituri dureroase in inca doua chacre: in Muladhara si in Swadhistana. Mai clar, la fiecare pas al camilei care cobora abrupt, primeam o lovitura intre picioare, dupa care urma una in shale, de la pintenul sheii si imediat una in burta de la celalalt pinten. Un-doi-trei... Ah..! Un-doi-trei... Ah..! Un-doi-trei... Ah...! ..si uite-asa am dus-o pana jos! La un moment dat ajunsesem sa calaresc ca in filmele cu cazaci, atarnand intr-o parte pe langa sha, cu picioarele ptrecute in foarfeca pe dupa gatul camiloiului, aproape sa ma rastorn de durere.

- Bine ati venit domnu'..! - imi urau turistii din grupul meu care deja ajunsesera.
- Puteti sa-mi spuneti doamna! - le replicam, dupa cate lovituri nepermise primisem pana atunci.