VISUL DIN EGIPT

VISUL DE PE NIL 
un vis premonitoriu implinit

Visul l-am avut in anul 2007 pe Nil. Desertul si Marea Rosie m-au facut praf... mi-au placut peste masura. Straniu...! Desertul este fascinant... Ma gandesc cum or fi putut sa supravietuiasaca evreii ratacind prin desert, dincolo de povestea cu potarnichile si mana cereasca, intr-un peisaj atat de straniu!? Cum!? Cum poti rezista psihic la o asemenea incercare!? Si inca patruzeci de ani....
Nota:
Visul care urmeaza trebuie imaginat in culori sepia, batand mai mult spre gri-verzui, cu mici pete de culoare, ici-colo.

Se facea - toate visele incep cu "se facea" - ca era dupa-amiaza si ca eram la o petrecere cu multi oameni cunoscuti, prieteni, rude dar si persoane necunoscute, pe terasa unui apartament dintr-o casa in care tocmai ma mutasem, situata intr-un loc nedefinit, dintr-un oras vechi uitat de timp.Terasa in forma de potcoava, situata oarecum la nivelul primului etaj, imbratisa coltul casei, lasand vederii o priveliste de oras de provincie, cu arbori bogati si blocuri vechi, inalte, masive si prafuite. Chiar in fata iesirii pe terasa era organizat barul iar dupa colt lumea dansa si petrecea in voie. Dar tot acolo, in dreapta, dupa coltul casei, se afla in visul meu un bloc foarte inalt cu multe nivele, construit in stilul arhitecturii germane dintre razboaie, iar undeva, cu cateva etaje mai sus decat locul unde ne aflam noi, de la balustrada unei terase lungi, vreo zece-doisprezece barbati se uitau curiosi si tacuti de la inaltime, la petrecerea noastra. De fapt nu li se vedeau decat capetele rase  insirate ca niste bostani, cu barbiile sprijinite de dosul palmelor, la o departare egala unul fata de celalalt. Nu am dat importanta acestui tablou si nu parea ca cineva ar fi fost contrariat sau ca s-ar fi sinchisit de privirile lor atente.
Tocmai ce ma asezasem la rand la bar ca sa-mi iau o bautura, ca am observat ca lui G., fratele  prietenei mele M., ii lipsea mana dreapta de la incheietura, lucru care evident, m-a frapat. "Ia uite domnule!" - ma socoteam eu in visul meu - "Il cunosc pe G. de atatia ani si n-am remarcat pana acum ca nu are palma dreapta...! Cum de a fost posibil sa nu observ!? Extraordinar! Ce bine a stiut el sa mascheze acest lucru...!" . 
Mi-am luat paharul cu bautura si am trecut de cealata parte a terasei. Si cand am dat coltul - Doamne fereste! - ce sa vezi!?

In fata noastra, a convivilor, terasa fusese ocupata de o multime de prelati, asezati cuminti pe mai multe randuri de scaune, cu un culoar de trecere pe mijloc, exact ca la biserica. Am remarcat sutanele negre, gulerasele albe, unii avand barbile negre sau sure, dar in orice caz extrem de solemni in atitudine, privind fix si intens catre noi, fara sa clinteasca.

Cat lipsisem, si inca eram la rand la bautura incepuse sa se auda asa ca un vuiet sacadat, ca un fel de mantra ale carei cuvinte nu se auzeau deslusit, o incantatie polifonica pe voci baritonale si de bas, crescand in intensitate aproape imperceptibil, melodie care ajunsese destul de puternica si aproape amenintatoare atunci cand am dat cu ochii de multimea de preoti asezati pe scaune.

Atunci de-abia, ridicand ochii catre blocul de vizavi, am observat ca terasa de unde eram urmariti, se continua la unul din capete cu o scara exterioara care cobora oblic, unind ca un Z intors cele doua terase ale cladirilor, si se termina direct in culoarul format de cele doua siruri de preoti de pe terasa noastra... Iar oamenii de pe terasa blocului de vizavi, in vuietul surd al muzicicii aceleia care devenea tot mai amenintatoare, s-au ridicat in picioare devenind deodata uriasi, si, cu bustul gol, atletici, ca intr-un fel de procesiune, au inceput sa coboare fara graba, in sir indian, scara care ducea catre terasa noastra. Iar pe masura ce coborau, trupurile lor colosale redeveneau de inaltimea unor oameni obisnuiti. Incantatia s-a oprit deindata ce cortegiul acelor barbati care coborasera scara au ocupat culoarul de trecere dintre preotii asezati.

Primii trei dintre barbatii din cortegiu purtau pe umeri pe J., prietena noastra bioenergeticiana, imbracata intr-o rochie rosie de voal si care, perfect intinsa si rigida ca o scandura, parea moarta. Unul ii tinea incheiturile mainilor, al doilea ii sprijinea capul pe umarul drept iar cel de-al treilea ii tinea picioarele.

Linistea devenise si mai amenintatoare decat incantatia de mai’nainte. Nimeni nu vorbea. Ne priveam fix unii pe ceilalti, tensiunea crestea iar musafirii mei facusera deja un pas inapoi. In primul moment si mie mi-a fost teama dar apoi m-am gandit: "Si ce-or sa-mi faca!? Ce-as putea sa patesc? Eu ma bag intre ei!"  Si asa am si facut.
Am inaintat si, fara o vorba, i-am impins cu blandete pe primii doi barbati la o parte si degajand-o pe J., le-am luat locul. Cu mana stanga intinsa in fata am apucat incheieturile bratelor lui J., iar capul i l-am asezat pe umarul meu drept. Desi J. parea cuprinsa de rigor mortis, atunci cand am atins-o si i-am simtit pielea incheieturilor am realizat ca nu era moarta, iar in momentul imediat urmator am primit parca o porunca nerostita de la ea, un gand al ei, in care-mi zicea clar: "Pune-mi mana pe inima!" .
Mi-am rasucit bratul drept mult in spate si mi-am pus palma desfacuta sub sanul ei stang, deasupra inimii, fara niciun fel de conotatie sexuala. Am facut ceea ce ma rugase. Inima ii batea.

Aici se termina visul!
A doua noapte am urcat pe Sinai.
Adevarata poveste cu talmacirea visului abia acum incepe.

SINAIUL
Pe seara am ajuns cu autocarul la cele cateva moteluri de langa Manastirea Sfanta Ecaterina de la poalele Muntelui Sinai. La miezul noptii ne-am strans la poalelele muntelui mult mai multi turisti decat cei cu care venisem in autocar, caci alturi de noi mai erau inca vreo doua grupuri de turisti. Urcarea, anuntata de ghizi ca initiatica - sincer sa fiu n-am vazut nimic initiatic in ea- a-nceput la 12 noaptea, ca sa prindem rasaritul sus pe varful muntelui. Camilarii ne asteptau deja cu camilele inseuate si odihnite, la poalele muntelui iar o parte din grup au plecat cu camilele... Ceilalti, multi, am luat-o pieptis cu lanternele aprinse. Bezna totala... dincolo de fascicolul de lumina al lanternei nu vedeai nimic. Si-apoi ne mai incurcam si in camile, caci in rand si in paralel cu noi, mergeau si ele, camilarii asteptand ca cineva sa oboseasca si sa-l urce mai departe. Din cand in cand, cate doi, trei turisti obositi se suiau pe camile si dispareau inaintea noastra.

La un moment dat, in imbulzeala creata de intuneric, o doamna, doctor dupa cum cum se recomandase, venita in calatorie cu sotul dumneaei, pensionari septuagenari amanadoi, este busculata de o camila, se dezechilibreaza si cade proptindu-se cu mana dreapta intre doua pietre. Doamna desigur, acuzand dureri foarte mari si suspectand ca si-a fracturat mana incepe sa geama, iar printre suspine ne spunea ca avusese o presimtire cu cateva ore inainte ca ceva rau i se va intampla, dar ca totusi se incapatanase si luase in ultima instanta hotararea sa urce pe Sinai. Chestiunea care a rezultat nu a fost simpla de loc, si in ciuda durerilor foarte mari, doamna a fost urcata pe o camila si a continuat urcarea. Intr-adevar a doua zi dimineata, dupa ce a coborat muntele, un doctor i-a pus mana in atele... Facuse fractura.

Si iata cum semnul care mi s-a aratat in vis, respectiv barbatul G. fara mana dreapta, isi gaseste in noaptea urmatoare, o corespondenta inversa, printr-un accident suferit de o femeie la mana dreapta.

Prietena mea M., impreuna cu fratele ei G. si cu bioenergica J. plecasera inca de la baza cu camilele. Eu am urcat in noaptea aceea muntele cu piciorul, mai mult de doi kilometri si jumatate in inaltime, timp de patru ore si jumatate, pe un drum serpuitor si destul de dificil, nefacand decat doar doua popasuri mai maricele. In timp ce urcam anevoie, pe cararea cat de cat "amenajata" chipurile, urmand niste trepte iluzorii si inegale, facute din bolovani de diverse dimensiuni, si cu un simulacru de bordura, ma gandeam ca pentru Moise, care nu a avut niciun fel de carare de urmat, drumul trebuie sa fi fost o incercare extrem de grea si de periculoasa.

Dupa un popas cu racoritoare si cateva tigari a urmat cea mai dificila panta pana in varful Sinaiului. Am ajuns cand se crapa de ziua. Peisajul era absolut senzational, privelistea colosala, primele raze de soare deja incepusera sa lumineze crestele stancoase a catorva munti dimprejur. Luna inca nu parasise cerul iar soarele arunca putin cate putin, raze tot mai indraznete.

Atunci s-a declansat tahicardia. Era frig, vantul sufla cu putere iar camasa transpirata de dupa urcus a devenit ca o a doua piele rece si inghetata. Inima facea in toate felurile... nu mai avea acel "lup-dup, lup-dup, lup-dup" normal ci un singur fel de bataie, care se intampla cand si cand. M-am asezat pe o piatra, inghetat, cu puloverul zbatandu-se dupa cum vrea inima mea, iar in pauzele lungi, de cateva secunde, cand nu mai batea deloc si in care ma consideram potential mort, caci vai, cine ar fi putut sa-mi garanteze ca inima isi va continua travaliul, tot uitandu-ma la prapastiile prin care urcasem noaptea ca orbetele, ma intrebam cine o sa ma dea pe mine jos, teapan si mort, de-acolo din varful muntelui. Prietena mea M. ma tinea de o mana si plangea, J, bioenergica, incerca sa-mi transfere bionergie cu palmele, ca sa-mi regleze ritmul cardiac. Eu nu mai eram atent la ele. Nu-mi era frica, pluteam doar.
"Trebuie sa intru in campul tau” mi-a zis J. si a venit in spatele meu, m-a imbratisat si si-a pus palma dreapta peste inima mea... N-a durat foarte mult. Mi-am revenit, inima si-a intrat in ritmul ei firesc si am putut sa ma bucur alaturi de ceilalti turisti de rasaritul de soare.

Si iata cum, cel de-al doilea semn din vis, cel cu pusul mainii pe inima, s-a adeverit. Si-acolo unde am visat o femeie, respectiv pe J., in locul ei a fost un barbat, adica eu, si-acolo unde ea mi se parea inghetata si unde eu am pus mana pe inima ei, a fost sa fie invers. Si-acolo unde cei doi barbati din visul meu, dintre care unul eram eu, o tineam pe J., iata cum in viata reala, doua femei m-au tinut pe mine, M. si J., iar grupul acela de oameni din vis care a coborat cu J., a fost sa fie grupul cu care am urcat pe Sinai. Ce cautau prelatii aceia in visul meu? Ei bine, chiar in varful muntelui se afla o bisericuta, mai mult o capela inchisa, unde nu se mai tineau slujbe, iar vuietul sacadat pe care il auzeam ca pe o incantatie in visul meu a fost vuietul inimii mele pe care il auzeam in timpane sus pe Sinai.

Si-am incalecat pe-o sha de camila si v-am spus povestea mea asha, umila.

PS. Coboratul de pe Sinai, cu camila de data aceasta a fost un supliciu. Shaua era ingusta si avea doua protuberante, una in fata si alta in spate, iar camila era de fapt un camiloi in calduri care zbiera, scuipa si se-agita tot timpul, asa incat, la coborare, dincolo de chacra inimii Anahata, cu care avusesem probleme in varful muntelui, am mai primit si nenumarate lovituri dureroase in inca doua chacre: in Muladhara si in Swadhistana. Mai clar, la fiecare pas al camilei care cobora abrupt, primeam o lovitura intre picioare, dupa care urma una in shale, de la pintenul sheii si imediat una in burta de la celalalt pinten. Un-doi-trei... Ah..! Un-doi-trei... Ah..! Un-doi-trei... Ah...! ..si uite-asa am dus-o pana jos! La un moment dat ajunsesem sa calaresc ca in filmele cu cazaci, atarnand intr-o parte pe langa sha, cu picioarele ptrecute in foarfeca pe dupa gatul camiloiului, aproape sa ma rastorn de durere.

- Bine ati venit domnu'..! - imi urau turistii din grupul meu care deja ajunsesera.
- Puteti sa-mi spuneti doamna! - le replicam, dupa cate lovituri nepermise primisem pana atunci.

ILUMINAREA

ILUMINAREA NU NE ADUCE NICI INDEPENDENTA SI NICI BICIUL.
Am auzit in visul din dupa-amiaza aceasta.

Cristiana Antonovici-http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/ careia ii multumesc, imi spune ca:

Dupa parerea mea, asa si este, contrar celor care se vehiculeaza azi prin presa, site uri etc.
Prea putine voci se aud graind adevaruri si este destul de dureros ... dar te obisnuiesti repede..
In primul rand, iluminarea nu este o revarsare a unui ocean peste un cap cat 4 pumni unul langa altul. Daca ar fi asa, nici un iluminat nu ar trai decat o fractiune de secunda cu asa ceva in el.
Iluminarea nu este clarviziune pur si simplu. Clarviziunea fara cercetare si intelegere nu face altceva decat sa speculeze neputintele si durerile lumii. SA OFERE INDEPENDENTA PRIN INDIFERENTA SI PUTERE PRIN BICI. Cei care se numesc pe sine Iluminati au aflat niste adevaruri privind societatea: de unde vin cele lumesti, faptul ca Dumnezeu nu se amesteca direct in lume, ci ne lasa sa actionam dupa cum dorim; au aflat despre activitatea mentala, cum se poate stoarce inca un pic de cunoastere si manipulare desi vremurile nu sunt prielnice pentru asta...dar ceva-ceva se poate face totusi; au studiat adevarate valori ale miturilor legendelor si basmelor de pretutindeni, adevarurile astfel preluate si vehiculate de religii.
Ei stiu ca religia este o forma de conducere instalata de-asupra conducerilor politice, in timp ce ele sunt organizari suprastatale cu care chiar conducerile laice au invatat in timp sa-si impleteasca interesele, in timp. Speculeaza impreuna ce se poate face cu mintea pentru a conduce totul, studiaza fiecare schimbare din opiniile lumii, din incredintarile ei, din puterile si neputintele ei, pentru a se insinua pe "octavele " lumii: Ouspensky arata foarte frumos cum se intra pe semitonuri astfel incat totul sa para o intregire, o regasire - departe de adevarata reintregire a armoniilor optime vietii si evolutiei spirituale.
Iluminarea nu te scoate din dependente, dar te ajuta sa le intelegi. Si sa muncesti cu incredere pentru a depasi tot ceea ce mostenesti de la parinti si societate. Sa ti invingi depresiile, tristetile, dorintele exacerbate, lipsurile si durerile sufletesti mai vechi.
SI MAI ALES SA I POTI AJUTA SI PE ALTII.
Te face dependent de adevar, dar te ajuta sa il decelezi din oceanele din jur, de sub tine si de de-asupra ta. Si sa ajuti si pe altii sa il stie.
Nu te ajuta sa schimbi incredintari: pe ale tale - da. pe ale altora - NU! Pentru ca schimbarea incredintarilor trebuie sa si-o faca fiecare om in parte. Tu poti cel mult sa intaresti pe cei care sunt foarte aproape de acelasi moment ca si acela pe care il traiesti tu.
Si acesta este un mare bob de durere. Pana te obisnuiesti si accepti, poti trece chiar prin deceptii. Mai ales cand e vorba de cei dragi, care se pot lesne lepada de tine...
Dar te acomodezi cu toate - pentru ca exista BUNATATEA CELOR CARE SE UITA LA TINE CU INCREDERE. NU VOR FI MULTI... DAR SI NUMAI UNUL CONTEAZA... CAND SUNT 2... E UN COLT DE RAI... CAND SUNT 3... ESTE ZBOR IN NECUPRINS!!!
Dar sunt buni ... FOARTE BUNI si ceilalti, caci te tin cu picioarele pe Pamant si cu capul pe umeri!!! Stii cum spun eu... un pumn in spate si unul in faţă te tin mereu in echilibru!!!
Iluminarea este o mare neintelegere azi in lume.
Este o intelegere atunci cand ai nevoie, nu e marea cu sarea, este cana aceea din care bei atunci cand e nevoie. Ai nevoi, te duci si vezi. Intrebi Stâlpii universului, si daca vorbesti cu ei nu este nici o problema de facut valuri. Vorbesti cu entităţile cunoscatoare asa cum vorbesc eu cu tine. Nu este altceva decat conlucrare. Cine se da mare - nu face bine, nici siesi - nici altora.
Iluminarea te face sa valorizezi oamenii, sa admiri Creatia, sa crezi de unde vii si incotro te indrepti. Te face sa intelegi intreaga fire, sa iubesti totul, sa nu ti fie frica de prea multe lucruri. Frica ramane si e bine. Este imbold si este supravietuire. Cine nu intelege ca are astfel LEGEA ECHILIBRULUI IN MANA... pierde mult. Poate chiar si viata.
Iluminarea nu de salveaza de la munca, de la foame, de la sete, de la grija zilei de maine. Iti cere. Nu iti da sanatate, decat daca esti sanatos din fire, dar te ajuta sa te imprietenesti cu ceea ce ai si sa nu te mai supere prea tare. Daca omul mosteneste o boala grava, nu e... karma.. este ca trebuie sa arate ca accepta sacrificiul pentru a arata ca el poate fi dus. Iisus a fost intrebat de ce nu se salveaza - el care a salvat pe altii... Atunci cine i-ar mai fi facut lucrarea?? In nici un caz cel ce a pus intrebarea. El insa a facut lucrarea si pentru acela... Multe de spus...

Biciul... Ea nu iti da putere lumeasca, nu iti da putere sa invarti lumea dupa cum o fac altii. Cand ajungi acolo, nu mai ai nevoie de puterea lor. Nu esti BICI si nici nu-l mai suporti. Dar daca nu-l suporti, asta nu inseamna ca il si rupi. Il lasi sa treaca pe langa tine, ca si vantul. Nu i te mai opui. Si el nici nu o sa te mai vada. Poti vorbi despre el, poti sa mergi cu el... dar el nu te va vedea si nu te va mai asupri. Nu are putere asupra ta. Nu mai intra in interiorul tau.
Nu si daca este lucrarea sa te bagi chiar sub puterea biciului. Si sub bici se face lucrare. Dar daca biciul se pune in mana ta, tu il pui frumos deoparte. Ii zambesti trist si iti accepti soarta, daca esti legat. Si in acceptare este lucrare.
Nu asta e puterea, sa il rupi. Puterea este aceea de a accepta si de a lasa pe altul sa rupa. Intelegi ca lumea e facuta cu un scop asa cum este ea. Ca altii se biciuiesc, si este treaba lor.
Treaba ta este intelegerea si, pentru cei ce vor sa te asculte - vorba. Chiar si numai gandul. Sau orice mijloc de comunicare. Sau numai o munca, un zambet, o privire. O blandete si un cantec. Sa oferi un codru de paine si o cana cu apa. Sa intelegi ca poti ţipa cand e cazul, ca poti bate cu pumnul in masa, dar nu si sa duci totul mai mult decat atat. Sa ierti si sa accepti sa fii iertat. Sa ajuti si sa accepti sa fii ajutat.
Sa nu te retragi, decat daca un moş ţi-o cere. Azi numai cei care cauta calea iluminarii se retrag. Cei care au gasit-o stiu ca locul lor este in lume. Numai marii lucratori de neam se retrag cu adevarat din lume. Iar munca lor nu este cantec, chiar daca trupul lor canta arcus pe taina lumii...
Ceilalti sunt retrasi, dar sunt in mijlocul lumii... ii vezi la semafoare, la cozi, urcand un munte sau plivind o gradina.
Mereu in lume, pana la ultima lor suflare...............

VISUL

Caut o interpretare la acest vis si astept opiniile voastre.

Noaptea cu VISUL a fost un regal oniric compus din trei vise in care mi s-a intamplat sa zbor. Nu ca as fi incercat o senzatie noua, pentru ca visele mele de zbor nu sunt un lucru neobisnuit. Mai frecvente si mai inalte in tinerete, mai rare si mai joase, mai degraba tematoare as spune, in ultima vreme. VISUL special pe care l-am trait insa in acea noapte pare ca ar fi fost pregatit de celelalte doua, ca si cum ar fi fost vise de incercare. Primele doua vise de zbor s-au petrecut pe intuneric, in noaptea viselor. In primul vis zburam peste strazile pustii ale unui oras strain, iar in cel de-al doilea pluteam usor anxios si rapid peste o apa intunecata, intinsa si linistita.Dar tot in noaptea aceea s-a intamplat si cel de-al treilea, cand...

Se facea ca (toate visele incep cu se facea ca) era o dupa-amiaza insorita de primavara, cu umbre lungi asternute la mana mea dreapta iar eu planam inalt, spre nord peste un sir de dealuri de un verde crud, cu pomi infloriti alb-liliachiu. Vedeam de sus oameni mititei mergand dedesubtul meu. Stiam in sinea mea ca scopul calatoriei mele era sa intalnesc o fata necunoscuta, plecata din viata, dar care pentru locuitorii locului spre care ma indreptam, reprezenta o persoana foarte insemnata. M-am oprit din zbor la poalele unui munte. Amurgea. Aveam in fata o scara cu treptele sapate in munte, cu dale neregulate de piatra tocite. Am inceput sa urc anevoie, treapta cu treapta. Lumina se mai imputinase dar iata-ma ajuns aproape de-a busilea la capatul scarii, avand in fata mea o poteca sapata in piatra, un fel de platforma neteda, in potcoava rasucita spre dreapta, nu mai lata de un metru, in josul careia se deschidea prapastia. Deasupra ei se ridica un perete inalt de stinca. Vedeam locul unde trebuia sa ajung : mormantul din stanca inchis cu o usita boltita din scanduri de lemn scorojit, acolo unde se termina cararea, la capatul celalalt al potcoavei. Dincolo de carare... cerul liber! Desi cu inima stransa de ingustimea drumului ma ridic si pornesc precaut. Dupa numai cativa pasi zaresc pe carare un clopotel de bronz, de o forma alungita, putin obisnuita. Ridic clopotelul cu atentie, fara sa-l clatin si observ ca limba lui de bronz, arata ca o piatra pretioasa de inel, fatetata, octogonala. Il asez cu atentie in locul din care il luasem. Imi continui drumul cu grija, pe langa stanca. Ajung in dreptul usii, apuc manerul cu mana dreapta, ma rasucesc si ma aplec ca sa deschid usa. In momentul in care pun genunchiul drept jos aud o falfaire si simt o atingere pe umarul stang. Cand intorc capul. zaresc varful unei aripi uriase care se ridica de pe umarul meu. Sa fi fost pasare, sa fi fost inger... greu de spus! Ma aplec aproape cat pentru o temenea si, aplecat intr-un genunchi, deschid cu bagare de seama usita de lemn si ma uit in interiorul mormantului. Nu-mi amintesc sa-i fi vazut capatul. Era boltit, spatios, nu foarte inalt si aducea mai degraba cu o grota. Iar inauntru.....

Inauntru era iarna...! In grota am vazut troiene mici de zapada viscolita, fulgi de zapada plutind intr-o lumina alba, laptoasa, intensa care difuza peste tot iar in fata mea la o oarecare departare am vazut capatul unui cosciug din care se arata o gluga. Gluga era si nu lintoliu. Nu am simtit vreun un imbold ca sa intru, stiam ca fata era acolo, intinsa in cosciug. Nu am simtit frica si nici nu am fost curios sa o vad. A fost ca si cand as fi constatat ca toate lucrurile sunt in buna randuiala. Nu stiu nici acum cine era. Am inchis usa la loc, m-am ridicat, m-am intors si fara teama am reluat cararea pe buza prapastiei. Am coborat treptele pana la poalele muntelui, mi-am intins mainile in laturi si mi-am luat zborul inapoi....Am planat.....
Se facuse noapte de-acum....

Si daca ma uit putin inapoi peste acest VIS si-l reconsider, constat ca incepe primavara dar ca imi pregateste o iarna inauntrul grotei. Plec cu soarele trec prin amurg, vad lumina alba, dar ma intorc pe intuneric. Plec hotarat si curios dar ma intorc linistit si impacat. Gasesc un clopotel interesant, dar nu il iau cu mine. Sunt surprins de o atingere pe umar dar care totusi ma conforteaza. Singurul sunet din tot visul meu mut ramane un falfait de aripa.