SFÂNTA BULIBĂŞEALĂ

            EVANGHELIA DUPĂ ANUNAKI 

            Sfânta Bulibăşeală ©   

             

            Sfânta Treime nu înseamnă trei elohimi   

            Sfânta Treime este inseparabilă, autocefalică şi, după cum toată lumea ştie, niciuna dintre treimi nu-i mai puţin sfântă decât alta şi niciuna dintre ele nu umblă după capul ei sfânt fără celelalte două. Şi când zici Dumnezeu zici de fapt Yahwe, dar zici totodată şi Iisus şi Sfântul Duh, iar când zici Sfântul Duh, trebuie să ai în vedere că El are în componenţă şi pe ceilalţi doi, pe Tata Yahwe şi pe Fiul Său şi tot aşa.       

            Dacă însă ne pune dracu’ să considerăm că fiecare treime ar fi independentă, atunci nu am mai putea vorbi despre un singur Dumnezeu, ci despre niscai elohimi, socotiţi ca cel puţin trei zei separaţi, căci zice clar la Biblie: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”. - Geneza 1. 26 – Iar când zici “să facem” iar nu “să fac”, şi “asemănarea Noastră” iar nu “asemănarea Mea” e limpede că era o adunătură de elohimi acolo care luau o decizie. Dar ca să nu cădem în ispita politeismului care reiese din exemplul biblic de mai sus, să rămânem totuşi la ideea unei Treimi inseparabile, în care una dintre treimi este mai brează decât celelalte două, ea părând că are rolul conducător, aceasta fiind de bunăseamă Yahwe.  

            Trinitatea în acţiune şi complexul lui Oedip.        

            Tot creştinul ştie că Fiul dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, cel care a “umbrit-o” - ce-o fi aia? - pe fecioara Maria, una sunt. Şi dacă este aşa, ia să vedem totuşi de curiozitate cine s-a mai aflat în patul fecioarei Maria în noaptea imaculatei concepţii, înafară de Sfântul Duh. Nimeni, ţi-ar spune orişicare cunoscător. Zăuuuuu...!? Şi cu inseparabilitatea Sfintei Treimi cum rămâne? E şi lae-i şi bălae şi-o zi zboară, o zi nu zboară? Cum dogma ortodoxă acreditează ideea că Fiul a existat dintotdeauna şi că doar la un moment dat s-a întrupat sub formă de Iisus Cristos, atunci cu siguranţă Fiul împreună cu Tatăl, dar şi cu Sfântul Duh - căci fără El dogma nu are niciun chichirez - i-a tras-o la umbră viitoarei lui mame.                 

            Ceea ce este însă demn de remarcat este faptul că prin acţiunea directă a Sfântului Duh, Sfântul Incest Imaculat s-a produs în mod paradoxal înainte ca Fiul lui Dumnezeu să se nască în trup de om şi să-l cheme mai nou, Iisus. Şi pentru că, Iisus ca Fiu necreat şi veşnic al lui Dumnezeu a participat la propria Sa apariţie pe lume, laolaltă cu celelalte două Sfinte Treimi, în acest caz El este şi Fiul lui Dumnezeu dar şi propriul său tată. Iar Dumnezeu Tatăl, la fel de incestuos ca şi Fiul Său devine pentru a doua oară tată, dând naştere aceluiaşi Fiu, ocazie cu care devine şi bunic, căci iată, Fiul Său, prin imaculata concepţie S-a reconceput pe Sine, dându-şi Sie Însuşi naştere prin Fecioara Maria. Dar să vezi drăcia dracului, că deîndată ce a devenit om, Iisus s-a aflat în situaţia de a avea doi taţi, pe de o parte pe Dumnezeu Tatăl, pe care l-a avut dintotdeauna şi care în noua ipostază îi este în acelaşi timp şi tată şi bunic, iar pe de altă parte, s-a avut ca tată chiar pe Sine Însuşi. Şi nici Sfântul Duh nu este scutit de păcatul incestului divin, deoarece umbrind-o pe Maria se trezeşe după nouă luni că redevine parte a Trinităţii reprezentată de data aceasta de către Fiul mult dorit de Dumnezeu Tatăl, pe care urma să-L sacrifice pe cruce, după principiul “Io te-am făcut, io te omor”. Cu alte cuvinte şi incestul dar şi vina se împart la trei, chiar dacă niciuna dintre cele trei treimi nu a dat semne până în prezent că ar avea vreo brumă de remuşcare divină, că s-au scăpat în acest fel de complexul lui Oedip.    

            Concluzia care se poate trage de-aici este aceea că, oricât de mare a fost Sfânta Bulibăşeală, de fapt nu există nicio vină şi că morala divină nu are nici în clin, nici în mânecă, cu cea umană. Noi cu morala noastră iar Ei cu (a)morala Lor.                               

            Amanta mamă a Trinităţii  

            Fecioara Maria atunci când s-a acuplat cu Sfântul Duh, habar nu avea că de fapt sunt trei în Unu, lucru acesta tainic fiind revelat teologilor de către Duhul Sfânt mult mai târziu. Prin urmare, Fecioara Maria nu s-a acuplat doar cu Duhul Sfânt, aşa cum lasă evangheliile să se-nţeleagă, ci, datorită principiului inseparabilităţii, prin El s-a acuplat de fapt cu toate cele trei aspecte divine ale lui Dumnezeu deodată. Iar faptul că printre cei trei coţăitori divini se afla şi viitorul său prunc Iisus face din ea, fără ca ea să ştie, vai, o pururea fecioară imaculată şi incestuoasă.                   

            În această situaţie, paradoxul veşnicei preciste se complică foarte tare, şi nu pentru că ea a dat naştere unui semizeu, lucru absolut obişnuit în religiile, legendele şi miturile antice, ci din cu totul alte motive. Unul dintre motive este acela că prin Iisus ea dat dat naştere nici mai mult şi nici mai puţin decât Sfintei Pătrimi, deoarece Iisus, după tată era trei părţi divin, adică Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar după mamă, o parte om, mai precis evreu. 

            Un al doilea motiv ar fi acela că fecioara, prin umbrirea pe care a suportat-o din partea Duhului Sfânt, deşi a fost amanta de o noapte a Sfintei Treimi, ea a devenit după imaculata concepţie atât mama Fiului lui Dumnezeu - care oricum exista dinainte de facerea lumii - dar în acelaşi timp şi mama lui Dumnezeu şi a Sfântului Său Duh, deoarece Fiul, Tatăl şi Sfântul Duh nu sunt separabili.         

            Şi iată cum Dumnezeu Tatăl, regulându-şi imaculat prin umbrire propria creaţie, s-a ales în premieră universală cu o mamă imaculată. Acum desigur, să nu înţelegeţi greşit, că nu este câtuşi de puţin îmbârligătura dracului cum pare la prima vedere, ci o miraculoasă şi imaculată daraveră divină, pe care până şi depravaţii şi perverşii zei din Olimp ar invidia-o.  

           

            Să mai facem încă un pas şi să luăm genitorii divini la control.                  

            1. Duhul Sfânt           

            Duhul Sfânt, ca aspect al lui Dumnezeu nici nu ar trebui să intre în discuţie, că oricum nu se prea ştie exact ce este de fapt, duh sau spirit. Despre El se cunoaşte doar că n-are mamă, n-are tată, n-are fraţi, n-are cumnaţi şi că umblă peste ape, că umbreşte fecioare, că poate lua formă de porumbel şi că inspiră evangheliştii să scrie aventurile, speech-urile şi miracolele mesianice ale lui Iisus.             

            2. Fiul lui Dumnezeu şi Iisus           

            Cu Fiul lui Dumnezeu lucrurile stau însă un pic diferit, căci Iisusul pe care îl cunoaştem din poveştile evanghelice e una, el fiind după mamă pe jumătate evreu, adică evreu în accepţia evreilor, însă Dumnezeu, în accepţia creştinilor, pe câtă vreme Fiul cel necreat al lui Dumnezeu, până la reîntruparea Sa, nefiind om ca celălalt este cu totul altceva, mai precis un Dumnezeu mai mic. Unde mai pui că Fiul necreat nu poartă niciun fel de nume, nici măcar unul evreiesc, aşa cum poartă isusul Jeshua. El este simplu, Fiul. Şi nici măcar mamă nu are ca celălalt, deşi, chiar şi aşa necreat cum e, trebuie să fi avut totuşi cândva o mamă, sau măcar un surogat de mamă, că doar nu s-a născut din degetele de la picioare ale lui Dumnezeu, cum i s-a întâmplat lui Brahma să zămislească fii zei şi fiice zeiţe.   

            Aşadar, în cazul Fiului lui Dumnezeu nu se pune problema de pater incertus, ci doar de o mamă iniţială necunoscută. Dar asta nu-i nimic, că s-a mai ales cu încă una, care este vezi bine, Fecioara Maria. Aşadar Iisus are două mame şi aparent un singur tată, deşi practic are doi taţi, cel de-a doilea fiind, aşa cum am văzut, chiar El Însuşi.                                 

            3. Dumnezeu Tatăl    

            Din punct de vedere părinţi, la o primă abordare, lucrurile par extrem de simple şi clare: Dumnezeu este Cuvântul, este pe de trei şi mai este şi necreat, aşa că din start este defectiv de tată şi de mamă. Şi totuşi, Dumnezeu, este un fel de alba-neagra în materie de părinţi. Păi şi dacă asta are, asta n-are, care e cîştigătoare?                          

            Ia să vedem: deşi Dumnezeu seamănă foarte tare cu şarpele cu pene şi cu trei perechi de gene care n-are mamă, n-are nici tată, mănâncă pe săptămân-o dată şi e făcut de o mătuşă cu un locotenent major, iacătă totuşi că El ajunge să fie propriul său Tată.         

            Cum aşa? Păi chiar aşa, căci odată cu conceperea şi naşterea lui Iisus, care, alături de Sfântul Duh, Îl conţine şi pe El care este totuna cu Fiul Său, El devine propriul său Tată dar şi a doua oară Tată al unui Fiu pe care deja îl avea şi culmea, aşa cum am arătat, se alege şi cu o mamă, respectiv Fecioara Maria. Lucru’ dracului dacă stai să te gândeşti la paradoxul Dumnezeu, care ba are, ba nu are mamă şi nici tată şi ba este El Însuşi, ba Fiul Său, ba Sfântul Duh, ba toţi trei, ceea ce, dacă eşti un om cu scaun la cap, te îndeamnă să constaţi că Dumnezeu este varză. Iar în aceste condiţii halucinante în care Dumnezeu este de fapt o Sfântă Trinitate Inseparabilă, rezultă fără dubiu că şi Iisus şi Sfântul Duh, tot varză sunt.                  

            Aşa că ce să faci, n-ai ce să faci, că dacă este să te iei după capetele înfierbântate ale teologilor creştini care au făcut o mare aglomeraţie dintr-un singur Dumnezeu, concluzia care se desprinde din aceste fapte absurde, iraţionale, ilogice şi îmbârligate în fel şi chip este aceea că Treimea cea Sfântă nu este altceva decât o zbangala-bangala şi-o tranca-fleanca-mere-acre. Dar cui îi trebuie concluzii logice câtă vreme absurdul este atât de pasionant de credibil!?           

Text şi colaj foto de Dan Ioaniţescu

PIRAMIDA LUI DUMNEZEU

           
ENERGII PIRAMIDALE

“Cine poate citi trecutul subtil al etherului îi poate prevedea viitorul”    

1.Piramida lui Dumnezeu

            Din geometria elementară cunoaştem faptul că o piramidă triunghiulară - cu baza triunghi - are întotdeauna patru feţe, din care una constituie baza iar celelalte trei, corespunzătoare triunghiului de bază reprezintă feţele ei laterale. Cât priveşte celelalte tipuri de poliedre piramidale, recte piramida patrulateră - cu baza pătrată şi cu variantele ei piramida romboidală sau piramida trapezoidală - nu este niciun secret că ea are cinci feţe, că piramida pentagonală cu baza pentagon are şase feţe, că piramida hexagonală are şapte feţe, ş.a.m.d. 
            Marii ezoterişti matematicieni, pătrunzând în esenţa divină a geometriei etherice sacre au demonstrat că atât din punct de vedere numerologic, cât şi ştiinţific, piramida  hexagonală etherică cu baza hexagon sacru are invariabil tot şapte feţe, fiecare dintre ele reprezentând un aspect divin abscons pentru profani, dar lesne de cunoscut pentru iniţiaţi.
            Şi ca să vezi potriveală, căci nimic nu este întâmplător, dincolo de cele şapte Feţe ale Lui Dumnezeu - dintre care majoritatea creştinilor şi namastienilor, dintr-un sentiment de teamă o recunosc doar pe cea cu iubirea -  mai regăsim cifra mistcă 7 utilizată obsesiv dar şi excesiv, în iudeo-creştinism. Iată numai câteva exemple, dintre nenumăratele ei apariţii în Sfintele Scripturi: şapte zile ale Genezei, şapte vaci grase şi şapte slabe, şapte spice pline şi şapte seci au apărut în visul lui Faraon, şapte preoţi cu şapte trâmbiţe au înconjurat Ierihonul de şapte ori, iar când a şaptea oară au sunat în trâmbiţă de şapte ori, zidurile Ierihonului au picat, şapte daruri ale Duhului Sfânt (frica, buna credinţă, înţelepciunea, tăria, sfătuirea, priceperea, cunoştinţa), şapte şuviţe de păr care-i dădeau putere lui Samson şi şapte funii tăiate de el, de şaptezeci de ori câte şapte a poruncit Iisus să iertăm, de şapte ori pe zi David îi cânta psalmi lui Dumnezeu, şapte feluri de oameni constituie orânduiala bisericii (apostolii, proorocii, învăţătorii, făcătorii de minuni, tămăduitorii, vorbitorii în limbi, traducătorii şi interpreţii Sfintelor Scripturi), şapte duhuri stau înaintea lui Dumnezeu şi a scaunului Său de domnie, şapte sfeşnice de aur stau dinaintea Mântuitorului şi şapte stele în dreapta Sa, şapte urgii apocaliptice, şapte mirese pentru şapte fraţi, şapte peceţi are cartea lui Dumnezeu, şapte duhuri trimite Dumnezeu pe pământ, şapte păcate de moarte (avariția, invidia, mânia, aroganța, desfrâul, beția, lenea), şapte ani apocaliptici, şapte virtuți (dragostea, credința, tăria sufletească, speranța, inteligența, cumpătarea, dreptatea), şapte Sfinte Taine (botezul, mirungerea, împărtăşania - sau cuminecătura, spovedania - sau pocăinţa, preoţia - sau hirotonia, nunta - sau căsătoria, maslul).           
            Sigur, cifra şapte n-a scăpat atenţiei nici latinilor, cu cele șapte coline ale Romei din Latium (Aventin, Caelius, Capitoliu, Palatin, Viminal, Quirinal, Esquilin), cu cei șapte magnifici, cu cei şapte regi legendari romani (Romulus, Abcus Martius, Numa Pompilius, Servius Tulius, Tullus Hostilius, Tarquinius Prisens, Tarquinius Superbus), după cum nu le-a scăpat nici indienilor, cu cele şapte chakre şi cei şapte ani în Tibet şi mai cu seamă grecilor cu cele șapte minuni ale lumii antice (piramidele, colosul din Rodos, templul din Ephesos, grădinile Semiramidei, statuia lui Zeus din Olimpia, farul din Pharos, mormântul din Halikarnas), cu cei șapte înțelepți din vechime (Bias, Solon, Chilon, Thales, Pittakos, Kleobulos, Periander) sau cu Pleiadele, respectiv cele șapte fiice ale lui Atlas.

            Nici chiar Dumnezeu nu s-a zgârcit cu răspândirea în natură a numărului Său favorit, căci iată, săptămâna are şapte zile, gama şapte note, curcubeul şapte culori, buburuza șapte puncte pe elitre, Constelațiile Carul Mare și Carul Mic sunt formate din câte șapte stele, Sistemul Solar are şapte planete - chiar dacă între timp s-a mai descoperit una-, dacă spargi o oglindă ai şapte ani de ghinion, la loterie poţi juca 6 din 49, unde 6 reprezintă numărul laturilor hexagonului divin care constituie baza piramidei hexagonale cu şapte feţe, iar 49 = 7x7. Coincidenţă? Câtuşi de puţin. 

            Acum desigur, chiar dacă cifra 7 fiind foarte abilă în dobândirea unui destin cum se cade pentru om, aşa cum o văd numerologii şi posedă nişte calităţi intrinseci care produc miracole, ceea ce o recomandă ca un număr divin premium, nu acesta este obiectul studiului nostru. Tocmai ce discutam despre piramide hexagonale.  Aşa că revenim.    
            Singura diferenţă dintre piramida hexagonală din geometria macră şi cea din geometria sacră o reprezintă lungimea muchiilor şi înălţimea piramidei, pe baza cărora se pot calcula aria şi volumul oricărui tip de piramidă. Căci dacă în cazul  piramidei hexagonale macre lungimile muchiilor şi înălţimea piramidei sunt finite şi măsurabile, în cazul piramidei sacre, atât muchiile cât şi înălţimea ei au valori infinite. Această particularitate a piramidei hexagonale sacre de avea şapte feţe infinite şi prin urmare incomensurabile, i-a derminat pe matematicienii ezoterişti s-o denumească Piramida lui Dumnezeu.
    
              Ce învăţăminte ezoterice putem trage de aici?  Ia să vedem:
           
              1. - Ea Este Cea Care Este, adică şi este şi nu este piramidă. Este piramidă deoarece  prezintă toate aspectele morfologice ale unei piramide, însă datorită faptului că are feţe, muchii şi înălţime asimptotice, care, tinzând către infinit, practic nu se întâlnesc niciodată, ea nu mai ajunge să fie o piramidă reală, raţională, ci rămâne veşnic una transcendentă şi prin urmare atât din punct de vedere matematic cât şi filozofic, iraţională.        
              
            2. - Suprafaţa totală şi volumul ei sunt infinite în timp şi spaţiu, ceea ce îi conferă atemporalitate şi ubicuitate, ba mai mult chiar, demonstrează foarte limpede, că Piramida lui Dumnezeu - care înglobează evident tot universul şi conştiinţa universală -, se deplasează odată cu ele, având desigur, dacă nu aceeaşi viteză de expansiune, în orice caz una mult superioară, care să-i permită acestora să nu spargă piramida. Cu alte cuvinte, facem ştiinţă, visăm la expandarea conştiinţei, râdem, medităm, glumim, dar nu părăsim incinta.             

            3. - Datorită faptului că nu este şi nici nu poate fi măsurată, aceasta o face incomensurabilă şi în consecinţă incognoscibilă. Totuşi, în pofida acestor neajunsuri există avantajul că poţi ieşi de sub incidenţa coşmarului de a te afla în imposibilitatea de a te poziţiona corect la două treimi de bază pentru a-i putea observa şi măsura corect energiile benefice datorate efectului de piramidă, deoarece, baza, ca şi înălţimea ei fiind infinite, efectul de piramidă se resimte practic peste tot, iar măsurarea lor poate avea loc oriunde, chiar şi sub cel mai performant microscop.   
           

            Consecinţele conştientologice ale existenţei Piramidei lui Dumnezeu    
            Chiar dacă unii mistici isihaşti ortodocşi afirmă că până la vârful Piramidei lui Dumnezeu te mănâncă sfinţii, lucrurile nu stau chiar aşa. În cartea Tabula Smaragdina, atribuită în mod neelegant lui Hermes Trismegistus, ea fiind în întregime un plagiat flagrant al unor alchimişti latinopaţi obscuri de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea după celebra carte Tabula Rasa, scrisă de Zamolxe, se află următoarea precizare:   
    
            “Toate cele din Înalt sunt asemenea cu toate cele de Jos, toate cele de Jos sunt asemenea cu toate cele de Sus, iar toate cele de la Dreapta se află de fapt la Stânga şi viceversa, pentru ca să se săvârşească miracolul Unităţii”. 
         
            Învăţămintele în plan ştiinţific pe care le putem tragem de aici sunt în principal de natură cuantică şi conştientologică, chiar în condiţiile în care textul este încifrat, deoarece el poate fi citit folosind mai multe chei. În consecinţă, în accepţiunea care ne interesează în acest studiu, el ar trebui înţeles astfel: 
       
            “Toate cuantele de sus sunt de fapt tot cele de jos, iar dacă le observi cumva în dreapta eşti în eroare, deoarece ele se află simultan peste tot şi nicăieri, pentru ca să se săvârşească miracolul efectului de piramidă sferică al Câmpului Unificat al Conştiinţei, în Piramida lui Dumnezeu.” 
   
            Ţinând seama însă că noţiunile de “efect de piramidă” şi “Câmp Unificat al Conştiinţei”sunt binecunoscute, iar cea de “Piramidă lui Dumnezeu” ne este deja familiară, pentru a înţelege mai exact ceea ce se doreşte să se transmită prin acest mesaj, este necesar să lămurim mai întâi ce este aceea o piramidă sferică şi ce fel de efect de piramidă produce ea.


Va urma
Text şi colaj foto de Dan Ioaniţescu

EU SUNT CEL CE SUNT

EU SUNT CEL CE SUNT
poezie de Dan Ioaniţescu

Motto:
Totul vine de se leagă doar în Duh şi-n nevăzut
Porţi sunt multe, poţi tu oare ca să baţi de la-nceput
Chiar in Poarta care duce în Impărăţia Mea ?
Certitudinea e una: vei muri şi vei vedea !

Eu nu-s om, da's invizibil, nu am mâini şi n-am picioare,
N-am urechi şi nici laringe şi nici trup ca fiecare,
N-am cazane-n focul Gheenei şi nici ghenă de gunoi,
Nu cred in apocalipse, nici în basme cu moroi.

Nu mănânc, căci nu am gură, nu respir, căci n-am nici nas
Si n-am ochi să stau la pândă, zi de zi şi ceas de ceas.
N-am o list-a Mea anume, cu porunci date la fraieri
Si proptite în religii, numai bune să te-ncaieri.

Am în schimb Nemărginirea, am şi Veşnicul în Mine,
Infinitul Mi-e structura, Cosmosul din Mine vine.
Eu Sunt propria-Mi Creaţie, tot ce mişcă-n Univers,
Sunt scânteia, Sunt bujia Gândului din Multivers.

Eu Mi-Alchimizez Creaţia, Eu distrug, Eu recreez,
Cuanta Mea creează Viaţa, Moartea, Eu-o-administrez,
Eu creez Iluzia-n oameni, tot Eu sunt şi Amăgirea,
Eu Speranţa, Eu Iubirea, Adevărul, Devenirea.

Haosul din Mine pleacă şi în Mine se intoarce,
Tot ce mişcă sau nu mişcă, explodează sau e-n pace,
Tot ce pare că se vede, tot ce nevăzut e încă,
Totul e cuprins în Mintea-Mi, Eu sunt apă, tot Eu stâncă,

Eu sunt muzica celestă, Eu încânt şi eu descânt,
Eu sunt Focul, Eu Eterul, Aer sunt dar şi Pământ.
Eu sunt Raiul, Eu sunt Iadul, Eu Nirvana şi Valhalla,
Eu Câmpiile-Elizee, Eu Agartha şi Shambala,

Eu sunt Odin şi Zamolxe, Brahma, Buddha şi Iisus,
Eu sunt Marele Manitu, Quetzalcoatl şi Zeus,
Duhul Sfânt şi Energia Informată sunt Thot Eu,
Eu Sunt Cel Ce Sunt căci iată, Eu Sunt Bunul Dumnezeu.


Sursa foto necunoscuta (Facebook)

DUIOS ANASTASIA BASEA

INTERVIU CU DUMNEZEU 

de SANCHI PALER

Sanchi Paler... ! Daca v-a trecut vreo clipa prin minte ca marele si regretatul scriitor Octavian Paler ar fi scris vreodata texte siropoase pentru domnisoare de pension, v-ati inselat amarnic. Un biet fonfleu spiritualistic, asta reprezinta dialogurile intelepte imaginate mai sus, care incing in continuare internetul, alergand pe e-mail de la un spiritualistic la altul si calarindu-le pe deselate inteligenta - din nefericire nu doar lor - alaturi de alte asemenea texte "inedite", semnate chipurile de Gabriel Garcia Marques, bunaoara. 

Marilor ganditori cu inima insa nici ca le pasa. Starea care vine dinspre text si muzica mai ales, este atat de minunata, incat daca inteleg sau nu cuvintele folosite, nici nu mai conteaza, important este sa simta ei ca iubesc si ca acele cuvinte au fost rostite de un mare om ! Oricum, cu inteles au ba, ele sunt extraordinare! Ca ar fi citit vreodata o carte, sau macar vreo iota  de-ale marelui scriitor, acest lucru nu este relevant in iubire. Cuvintele acelea sunt de brand iar asta este suficient pentru gandirea cu inima. 

In "Convorbiri cu Octavian Paler" de Daniel Cristea Enache, cuvintele exacte de dezmintire ale lui Octavian Paler, fie-i numele vesnic laudat, sunau astfel : 

 "Nu eu i-am luat lui Dumnezeu interviul pe care autorul real al „capodoperei" (mult prea modest pentru un reporter metafizic) l-a publicat pe Internet si in diverse reviste sau jurnale cu numele meu! Eu nu-mi permit sa discut atat de familiar cu Tatal nostru ceresc. Nu sunt in stare nici sa-mi imaginez unde anume se afla Dumnezeu si cum isi supravegheaza opera! Singura „impertinenta" pe care mi-am permis-o a fost sa tresar cand am aflat ca Van Gogh concepea Judecata de Apoi ca pe un moment in care Dumnezeu se va justifica pentru suferintele pe care le-a tolerat."

DUMNEZEUL ROMANESC

Miercuri, 18 Mai 2011.

Lupta lui Hawking cu Dumnezeu. Românii ţin cu religia

articol integral preluat de pe http://www.evz.ro/detalii/stiri/razboiul-vietii-de-apoi-romanii-tin-cu-dumnezeu-930692.html

Autor:  Vlad Odobescu,  Ionuţ Stănescu

HAWKING VS RELIGIE: O DEZBATERE VECHE, REAPRINSĂ. Personalităţi din spaţiul public românesc comentează cea mai recentă afirmaţie a omului de ştiinţă Stephen Hawking. Acesta a susţinut, recent, că viaţa de apoi e doar "o poveste".

DESTIN
Stephen Hawking, una dintre cele mai strălucite minţi ale omenirii, e ţintuit într- un scaun cu rotile de peste patru decenii
Sursa: REUTERS

1

Stephen Hawking nu e prima personalitate care încearcă să desprindă din conştiinţa oamenilor imaginea grădinii luxuriante promise dincolo de moarte.
Însă cuvintele unuia dintre cei mai respectaţi oameni de ştiinţă din istorie – rostite prin intermediul tehnologiei speciale care-i transformă gândurile în sunete egale, venite parcă din altă lume – capătă o cu totul altă greutate. "Văd creierul asemenea unui computer care va înceta să lucreze atunci când componentele sale se defectează. Nu există Rai sau viaţă de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric", a declarat Hawking acum câteva zile, pentru "The Guardian".

Cu acea ocazie, astrofizicianul a afirmat că, după ce a trăit cu perspectiva morţii alături în ultimii 49 de ani, nu se mai teme. "Nu mi-e teamă de moarte, dar nici nu mă grăbesc să mor. Am atâtea de făcut înainte", a spus el.

Într-o lucrare publicată anul trecut, Hawking susţinea că nu este nevoie de un creator pentru a explica existenţa Universului. Cartea a provocat comentarii virulente din partea unor lideri religioşi. Rabinul şef Lord Sacks l-a acuzat chiar de "greşeli elementare de logică".

EVZ a aflat cum au primit noua afirmaţie jurnalistul Cristian Tudor Popescu, antropologul Vintilă Mihăilescu (directorul Muzeului Țăranului Român), teologul Radu Preda (director al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase) şi psihologul Aurora Liiceanu.

În momentul de faţă, românii nu urmează tendinţa europeană şi se declară religioşi, cel puţin în sondaje. Nu mai puţin de  95% dintre români susţin că sunt credincioși, arată un raport din 2010, finanţat de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică din România.

CRISTIAN TUDOR POPESCU

"În 20 de ani, niciun candidat nu ne-a promis o viaţă de apoi mai bună. Mă mir că le-a scăpat propagandiştilor"

EVZ: Cum vedeţi recenta afirmaţie a lui Stephen Hawking, referitoare la inexistenţa vieţii de după moarte?
Cristian Tudor Popescu: Este declaraţia unui om de ştiinţă. El nu spune: "Dumnezeu nu există", nu spune: "Dumnezeu este opiul popoarelor", în stil marxist. Spune doar atât: nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica lumea. Or asta este o exprimare ştiinţifică, care are un fundament foarte adânc în teorie, în modul de a gândi ştiinţa. E vorba de "Briciul lui Occam": e o idee din Evul Mediu a lui William de Occam, potrivit căreia nu trebuie să multiplicăm ipotezele pentru a explica un fenomen. Adică fiecare "Hai să mai presupunem şi că..." de fiecare dată îţi aduce câte o obiecţie. Acesta e mecanismul pe care vrea să-l reteze "Briciul lui Occam". Acest brici e folosit şi acum de Stephen Hawking acum, când spune că fizica modernă nu are nevoie de Dumnezeu. Dumnezeu ar fi o ipoteză în plus în acest sistem de explicare a lumii.

Un alt lucru foarte interesant pe care-l susţine Hawking este acela că un set de ecuaţii care să descrie fiecare particulă şi fiecare forţă din Univers ar reprezenta triumful suprem al raţiunii umane, întrucât atunci vom şti cum funcţionează mintea lui Dumnezeu.
Cred că este o exprimare metaforică. Pentru că el spune foarte limpede, din punct de vedere individual şi nu politic, ca să spun aşa. Nu politizează în sens marxist când mai afirmă că Dumnezeu e creat de frica de moarte a oamenilor. Aceea este o exprimare legată de psihosociologie şi nu de politica marxistă. Dar, după ce faci o astfel de afirmaţie, nu mai putem lua în considerare aici o reconciliere cu Dumnezeu în exprimarea: ecuaţiile pentru fiecare particulă ne-ar putea duce în mintea lui Dumnezeu. E vorba de o exprimare clar metaforică.
Prin această exprimare, el neagă încă o dată utilitatea conceptului de Dumnezeu în explicarea lumii pe baze fizice raţionale. Pentru că un astfel de set de ecuaţii este imposibil.

Mai are nevoie omul modern de Dumnezeu? Sunt sondaje care arată scăderea popularităţii credinţei, printre europeni, cel puţin.
Sigur că da. Olanda este campioană absolută.

Şi Cehia. Pare surprinzător: e o ţară care nu urmează tiparul celorlalte state ieşite din comunism.
Da, e interesant. Multe biserici din Europa au fost dezafectate. Numărul creştinilor practicanţi din Europa este în scădere masivă. Dar acest sentiment, acest concept de Dumnezeu va fi înlocuit cu altceva. Pentru că el reprezintă o caracteristică profundă a umanului, care poate fi alăturată instinctului de conservare şi instinctului sexual. Omul are nevoie de o proiecţie, are nevoie de o imagine a lui însuşi strălucitoare, mai mare decât el şi perfectă, aflată în afara lui. Are nevoie de un Dumnezeu. Dar gândiţi-vă că, acum câteva mii de ani, Dumnezeu era un idol de piatră uns cu grăsime de vânat. Şi asta nu-l împiedica pe omul respectiv să-l venereze. În religiile păgâne, aşa cum sunt numite cele de dinainte de instaurarea marilor religii monoteiste, Dumnezeu era un copac, era marele lac, era marea ursoaică.

În perioada Renaşterii, a început un proces de scoatere a Dumnezeului religiilor monoteiste din centrul Universului. Odată cu sistemul heliocentric al lui Copernic şi odată cu reforma în Biserică, odată cu Martin Luther şi cu întreaga gândire artistică, ştiinţifică legată de Renaştere, omul a început să fie Dumnezeu pentru om. Acum se întâmplă ceva: actuala civilizaţie tehnologică scoate omul din centrul Universului şi nu îl pune pe Dumnezeu la loc. Pune la loc ceva, tot un fel de Dumnezeu, dar care nu mai are mare legătură cu omul şi care s-ar putea să arate într-un mod nu foarte plăcut. Poate ne va fi greu să ne gândim la această entitate. Va conţine, după părerea mea, ceva străin fiinţei umane.

"Şi comunismul propunea o viaţă de apoi, numai că ea era situată în viitorul luminos"

Dar de viaţa de apoi – desprinsă sau nu de o astfel de divinitate - mai avem nevoie?
Viaţa de apoi este cel mai uşor de utilizat concept, din punct de vedere politic.

Ca dovadă, este folosit de mai toată lumea, indiferent de religie sau de alte tipuri de apartenenţă.
Apare în toate religiile: moartea nu înseamnă sfârşitul, mai urmează ceva. El face posibile marile iluzii ideologice. De natura religiei, de natura comunismului, a nazismului, de natura capitalismului atotbiruitor, gen Francis Fukuyama – "sfârşitul istoriei", odată cu societatea capitalistă democrat-liberală. Câtă vreme mai pot fi vehiculate astfel de macro-ideologii, va fi nevoie de viaţă de apoi. Şi comunismul propunea o viaţă de apoi, numai că ea era situată în viitorul luminos. Era viaţa de apoi din creştinism. Câtă vreme există astfel de societăţi, care oferă o proiecţie – fie în trecut, fie în viitor, fie pe planeta Marte -, va exista şi această viaţă de apoi. Dar cred că iluzia asta e lovită mereu la temelie de avansul tehnologic. E tot mai limpede că odată cu diseminarea informaţiei, cu progresele biochimiei, ale geneticii, ale medicinei în general, e foarte greu să mai crezi că există această viaţă de apoi. E o deosebire fundamentală între omul de astăzi şi omul de acum o sută şi ceva de ani, care era mult mai izolat informaţional. Omul de astăzi – oricât ar fi de bătut în cap şi de lipsit de vreo veleitate culturală – tot este cufundat într-un ocean informaţional care îl udă. N-are cum să se ferească de treaba asta. Or asta distruge, până şi în capul celui mai uşor de prostit personaj, ideea asta de viaţă de apoi.

Credeţi că fără această răsplată multă aflată în Ceruri am putea să avem calităţile pe care Biserica încearcă să le propovăduiască? Stephen Hawking, de exemplu, susţine că trebuie să căutăm valoarea maximă a fiecărei acţiuni a noastre. Ar putea fi înlocuită această idee a vieţii de apoi cu această teorie formulată de Stephen Hawking? Până la urmă, e mult mai concretă imaginea unei grădini în care să te odihneşti.
Da, e mult mai sugestivă imaginea grădinii Raiului. Vedeţi, că Raiul are şi o componentă de lenevie veşnică. N-am auzit până acum de vreun Rai în care se munceşte. A, am auzit de un Iad în care eşti pus la munci, la cazane. Dar n-am auzit de vreun Rai în care se munceşte efectiv. După cum spunea Mark Twain, pe acolo cânţi melodii de la şcoala de duminică, cânţi la harpă şi te plimbi prin ierburi înalte, nu faci nimic. Eu am fost întotdeauna un spirit raţional, mi-a fost greu să integrez acest concept de Dumnezeu. Sunt fan al raţionalismului, ca să zic aşa. Dacă mai aveam însă vreo umbră cât de mică de îndoială în legătură cu această posibilitate a vieţii de apoi, pentru că şi în mine există această nevoie de Dumnezeu, a fost spulberată odată cu lectura unui interviu cu un om pe care-l admir nespus: Stanislaw Lem, una dintre cele mai mari minţi ale umanităţii. Cu puţin timp înainte de a muri, după ce trecuse printr-o moarte clinică, spunea: "Terminaţi cu prostiile, nu există nimic! Dincolo nu este altceva decât gustul dulceag al morţii".

Dacă mai avem nevoie de viaţa de apoi? Răsplata asta e o escrocherie în fond, este o escrocherie prin care oamenii pot fi controlaţi. Istoria umanităţii, din momentul în care oamenii au început să fie suficient de mulţi, a fost nevoie ca ei să fie controlaţi prin nişte concepte, prin nişte simboluri care să poată guverna colectivităţi. Dificultatea constă în faptul că nu poţi pune un poliţist lângă fiecare cetăţean. Şi atunci trebuie să inventezi nişte concepte prin care să-i ghidezi spre ceea ce doreşti, fără intervenţie fizică. De aici necesitatea de Biserică şi de viaţă de apoi. Eu nu cred în această viaţă de apoi.

Căutarea de care vorbea Hawking presupune deja un efort din partea individului.
În primul rând e abstractă. Exprimarea lui este foarte bună pentru un anumit nivel de gândire. Pentru propagandă este ineficientă. Dacă însă viaţa de apoi se va pulveriza, atunci se va inventa altceva. Şi nu în sensul folosit de Hawking, pentru că acesta e greu, presupune muncă, presupune un efort al fiinţei umane, presupune a nu te lăsa pradă instinctelor, inacţiunii. Până să te ajute Dumnezeu, omul trebuie să lucreze asupra sa, spune el. Să se îmbunătăţească pe sine.

Nu părem să ne îndreptăm spre un asemenea model de individ.
Nu. Pentru că toate modelele de până acum – religioase, politice – oferă o perspectivă comodă. Chiar şi în cele mai crâncene concepte există promisiunea stării finale în care nu mai trebuie să ne spetim: atingem starea aia şi vom fi nişte regi ai Universului cu toţii. Or Hawking ne propune exact contrariul: nu ne rămâne decât să muncim toată viaţa asupra nouă înşine.

Un autocontrol moral, practic.
Da, ceea ce e foarte dificil şi neplăcut. Dacă ne apucăm să le propunem aşa ceva românilor, e jale. Câte procente ia un partid aşa?

Le propunem pensii mai mari şi viaţa de apoi, în cazul acesta.
Bineînţeles. În 20 de ani, niciun candidat nu ne-a promis o viaţă de apoi mai bună, o viaţă de apoi confort sporit. Mă mir că le-a scăpat propagandiştilor, la români ar fi ţinut.


RADU PREDA

"Un om de ştiinţă care refuză orizontul religios se descalifică"

EVZ: Cum percepeţi afirmaţia lui Stephen Hawking?
Radu Preda: Face parte dintr-o serie mai lungă de manifestări ale neo-ateismului materialist. Nu e singurul care face o astfel de afirmaţie şi nu e prima dată când Biserica se vede confruntată cu un tip de discurs agresiv. Dacă, de pildă, noi am spune că trei sferturi din legile ştiinţelor exacte sunt doar ipoteze şi că ştiinţa are o foarte mare doză de neobiectivitate, s-ar supăra oamenii de ştiinţă. Însă un om de ştiinţă ca acesta nu se jenează să ne arunce în faţă faptul că suntem complet fabulatorii. Este o chestiune şi de proporţie, atunci când acuzi. E foarte importantă cultura dialogului.

Nu e primul om de ştiinţă care face o astfel de afirmaţie.
Nu e primul şi nici ultimul. Deja pe piaţa de carte şi pe piaţa ideilor, anul Darwin a ocazionat o recrudescenţă a discursului antireligios, argumentat – aşa-zis - ştiinţific. Problema este că un om de ştiinţă care refuză orizontul religios se descalifică. E ca şi cum, ca om de ştiinţă, ai exclude din start o ipoteză. Or ştiinţa adevărată înseamnă că eşti deschis la orice ipoteză, până când faci demonstraţia că acea ipoteză nu se susţine. Cu cât eşti mai om de ştiinţă, ca să zic aşa, cu atât ipoteza existenţei lui Dumnezeu este mai viabilă.

Totuşi, în condiţiile în care Stephen Hawking e o personalitate ultra-cunoscută, credeţi că va prinde mai mult la public declaraţia sa?
Cred că va prinde la fel de mult ca intervenţia aiuritoare a Madonnei în legătură cu minoritatea ţiganilor din România. Faptul că eşti o personalitate nu te face automat şi lider de opinie. Din fericire.   

"Noi nu vedem viaţa de apoi ca pe o destinaţie turistică"

Cum credeţi că ar arăta o lume fără ideea vieţii de apoi?
Vedem acea lume în romanele lui Dostoievski. Avem acea replică genială, în care se arată că dacă Dumnezeu nu există, totul este posibil. Totul, adică Răul. Ipoteza existenţei lui Dumnezeu este fundamentală pentru realitatea existenţei societăţii. Din acest punct de vedere, existenţa lui Dumnezeu este condiţia minimală pentru ca o societate să existe coerent, să nu se topească într-un şir nesfârşit de conflicte şi de contestări reciproce.

Viaţa de apoi ar fi deci mai mult decât o răsplată, aşa cum o privesc unii creştini.
Nu. Teologic vorbind, noi nu vedem viaţa de apoi ca pe o destinaţie turistică în care avem acces doar prin moarte. Viaţa de apoi, sau Împărăţia lui Dumnezeu, ca să vorbim în termeni religioşi, se construieşte de aici. De aceea, ceea ce facem noi în această viaţă nu poate fi lipsit de relevanţă pentru ceea ce este dincolo de această viaţă istorică. Aici, Biserica se arată în toată splendoarea ei. Moartea este cel mai mare eveniment al vieţii, şi de aceea ceea ce este înainte de moarte se răsfrânge asupra a ceea ce este după. Noi avem o întreagă cultură în acest sens: cultul morţilor este legat tocmai de această reciprocitate a lumilor. Noi ne pregătim pentru viaţa de dincolo, iar viaţa de dincolo influenţează viaţa de aici, într-un raport de întrepătrundere. Altminteri, dacă viaţa ar fi ultima oprire a existenţei, toate ar cădea într-un absurd fără margini.  

Vedeţi un pericol în faptul că sondajele arată o scădere a numărului oamenilor care se declară religioşi?
Sunt fenomene conexe celui religios. Nu trebuie să le tratăm nici cu superficialitate, nici să le credităm mai mult decât e cazul. E limpede că există o uzură religioasă, pe care trebuie să o avem în vedere atunci când analizăm portretul vieţii religioase în ansamblu. Însă până la a trage concluzii radicale e un drum lung, trebuie să fim foarte echilibraţi în analiză. Şi în România, care e majoritar religioasă, avem fenomene discutabile din punctul de vedere al educaţiei religioase, al modului în care oamenii îşi asumă credinţa. Şi acum, în ţări, precum Olanda sau Cehia, ţări cu mulţi oameni care nu se declară religioşi, nu ne permitem să spunem că nu există o credinţă. Lucrurile sunt nuanţate, pentru că identitatea religioasă este o valoare în permanentă mişcare şi ţine de vârsta spirituală a fiecăruia. E foarte greu să cuantifici.

VINTILĂ MIHĂILESCU

"Teoria designului inteligent lasă multe punţi de comunicare cu ştiinţa"
EVZ: Credeţi că ideile de "Dumnezeu", "Rai" sau "viaţă de apoi" pot fi "desfiinţate" pe calea ştiinţei, pot fi şterse astfel din conştiinţa oamenilor?
Vintilă Mihăilescu: Evident că nu, dar modul în care ni le reprezentăm a fost – şi va mai fi – influenţat de cunoaştere în general. Heliocentrismul sau evoluţionismul, de pildă, au fost considerate multă vreme "teocide" şi incompatibile cu religia şi tot ce derivă din aceasta. Astăzi, toată lumea acceptă ca Pământul e rotund şi nu a fost pus de Dumnezeu în centrul Universului, iar Biserica Catolică a recunoscut de mult teoria lui Darwin. Ceea ce nu i-a împiedicat pe credincioşi să creadă într-un Dumnezeu şi să fie convinşi în continuare de existenţa unei forme sau alta de "viaţă de dincolo". La un nivel ceva mai sofisticat, teoria designului inteligent, propovăduită de ceva vreme de către numeroşi teologi, este o schimbare fundamentală de viziune asupra divinităţii "canonice" şi lasă extraordinar de multe punţi de comunicare cu ştiinţa.
 
În cazul în care explicaţiile lui Stephen Hawking despre felul în care s-a format Universul ar fi asimilate, în timp, nu doar de mediul ştiinţific, ci şi de societate, în ce fel ar modifica ele mentalitatea oamenilor?
Întrebat de ziarul "The Guardian" "şi atunci, ce-i de făcut?", Hawking a răspuns: "We should seek the greatest value of our action" (Trebuie să ne străduim să conferim cea mai mare valoare posibilă acţiunilor noastre). Cu ce este un astfel de imperativ moral diferit de preceptele oricărei mari religii.


AURORA LIICEANU

"Splendoarea minţii umane este o faţă a monedei. Cealaltă e fie întunecimea ei, fie limitele ei"

EVZ: Ce aţi spune dacă mediul academic al fizicienilor ar declara că toate misterele existenţei umane au fost rezolvate, că nu mai e nimic inexplicabil din punct de vedere ştiinţific în legătură cu apariţia vieţii, că motivul pentru care existăm a fost descifrat matematic?
Aurora Liiceanu: Nu cred că misterele se rezolvă şi nu cred că se rezolvă brusc. Dacă ne referim la Hawking, putem să-l adăugăm pe Martin Rees, astrofizician, cosmolog la Cambridge care susţine că "nu noi oamenii vom fi spectatorii decesului solar, peste şase miliarde de ani. Ci creaturile de atunci, la fel de deosebite de noi, pe cât ne deosebim noi de bacterii şi de amibe". Nu cred că misterul poate fi descifrat.

Pot fi şterse ideile de "Dumnezeu", "Rai" sau "viaţă de apoi" din conştiinţa oamenilor?
Cunoscutul psihiatru şi scriitor Irvin Yalom susţine că omul este cablat la frica de moarte, prezentă în hard-ul nostru mental şi datorită acestei frici omul a inventat filosofia şi religia, dar şi o terminologie de poveste.Exploratorii creierului, oricât de atent şi minuţios ar căuta şi cerceta, nu pot depăşi un obstacol care este o idee: nu se poate localiza o "substanţă a eu-lui".Scriitorul Julian Barnes, care a fost obsedat de gândul morţii, de la 15 ani, aproape cotidian, cum spunea el, susţine că nu trebuie să mai rămânem cantonaţi într-o Teorie a Eu-lui, ci în o Teorie a Mănunchiului. Se referă evident la genetică. Şi cum este nemăsurat de lucid, el susţine că "eu" există în sens propriu doar în gramatică.
Cei care sunt atraşi de biologie, de evoluţionism, admiratori ai lui Richard Dawkins, privesc religia ca pe o consolare generalizată, având puterea unei teorii conspiraţioniste. "Religia disperării", a spus Barnes. Şi sigur, îi dau dreptate lui Hawking. Splendoarea minţii umane este o faţă a monedei. Cealaltă este fie întunecimea ei, fie limitele ei. Când s-a sinucis Arthur Koestler a lăsat un bilet în care-şi exprima "speranţe timide într-o viaţă de apoi depersonalizată". Se observă preocupări mari în ultima vreme faţă de eutanasie, ştiinţe oculte, stări înainte de moarte; chiar şi în psihologie s-a dezvoltat o ramură a "psihologiei pierderii", a liberului arbitru şi a destinului uman.

Ce fel de consecinţe credeţi că ar putea genera teoria lui Hawking despre inexistenţa vieţii de apoi? Ar putea fi exploatată politic?
Există o sete de gurucraţie, o sensibilitate crescută care duce la vulnerabilitate, la contagiune socială şi grupuri întregi de oameni se caută între ei pentru a se susţine. În fond suntem construiţi de mediul în care trăim, chiar dacă genetica şi biologia au partea lor de importanţă. Dar nu cred în mari consensuri, pentru că mulţimile generează grupuri cu viziuni diferite, ideologii diferite, preferinţe mentale diferite. Cred că fantasma imortalităţii este un construct mental foarte necesar condiţiei umane de confruntare cu frica de moarte şi relaţia individ-lume.

Cum ar modifica asimilarea acestor explicaţii mentalitatea oamenilor?
La nivel mai global nu cred că paradigmele se schimbă cu uşurinţă. Oamenii nu se schimbă şi cu greu există convertiri mentale. Asimilarea unei paradigme este ceva care are loc după o conştientizare a ceva la nivel general, cum se încearcă astfel cu poluarea, grija pentru planetă, violenţa umană.


CÂTEVA REPREZENTĂRI

Grădina de dincolo de moarte
Majoritatea religiilor conferă Paradisului imaginea unui atemporal loc feeric. Ajung aici cei care trăiesc după codul moral al fiecărei religii. Deşi reprezentarea grafică a Raiului a variat în timp, semnificaţia sa a rămas aceeaşi. Atunci când încă nu era cunoscută adevărata formă a Pământului, iar Lumea Veche ducea campanii de explorare a celorlalte continente, mulţi îşi imaginau Paradisul după întruchiparea luxuriantă a teritoriilor nou-descoperite. În islamism, Paradisul se numeşte "Djanne" (minune), iar în hinduism e numit "Regatul bun". Pentru budişti, Paradisul se cheamă "samsara" (realitate iluzorie) şi constă în suprapunerea a şapte Raiuri. Cei care acumulează o karma pozitivă de-a lungul vieţii pot renaşte într-unul din aceste ceruri.

TRANCA, FLEANCA - MERE ACRE

motto:

Teoretic cuget, practic doar exist 

ioana dumitrascu

CREDINTA INVINGE MATERIA SI IRATIONALUL LOGICA    

SCRISOARE DESCHISA ADRESATA PRIETENILOR MEI PRECUM SI TUTUROR SPIRITUALISTICILOR ROMANI 

Dragi prieteni,

Ma bucur ca am trecut cu bine cu totii peste nerozia cu predictia cutremurului - a cata oare, in ultimii 43 de ani? - si ca apoclipsele mai pot astepta si dincolo de 2012. Proba profetiilor a fost facuta. Q.E.D.
Si iarasi ma mai bucur de umorul si buna voastra dispozitie si va multumesc.

Le multumesc totodata, pe aceasta cale si acelor romani, frati de-ai nostri, care bujbecaie in alai, cu popa-n frunte, cu icoana Sfantului Ilie pe coclauri, in perioada de seceta, aidoma strabunilor, ca acum 500 de ani. Le multumesc pentru rugile lor, care aduc de la sfantu' ploi torentiale in anul urmator, de le iau crestinilor casele cu totul.
Sa ne veselim dara! Credinta noastra ne-a mantuit. De cutremur. Deocamdata. Suntem neam blagoslovit! Unde sapa sapa locul, dusmanul ne ia norocul.

Suntem tari! Impreuna, cu credinta si rugaciuni antiseismice, am reusit! Iacata ca se poate! Dumnezeu ne iubeste. Trebusoara asta cu cutremurul am gatat-o. Nu ne-a mai ramas acum decat sa mutam cativa munti la noi in gradina Maicii Domnului. Ca aspirant la spiritualitate si mare fan al spiritualisticitatii romanesti, ma intereseaza sa aducem prin rugaciuni concertate, alaturi de muntele Kogaionon, pe care nu reusim sa-l dibuim de atata amar de vreme, neaparat si muntele Shasta din Calfornia, muntele Kailas din Tibet, muntele Maslinilor, muntele Sinai, muntele Ararat, muntele Athos, muntele de pietate, muntele lui Venus, muntele vrajit si cateva alte chakre ale Pamantului si totodata porti galactice, pentru gloria eterna a neamului de daci crestini ortodocsi si alesi ai lui Dumnezeu si Zamolxe, ce ne aflam. Am detensionat noi fara violenta doua placi tectonice si am eliminat un inevitabil pericol cataclismatic, ce-ar conta pana la urma pentru puterile noastre titanice, mutarea, ia, a catorva munti, acolo!? Caci nu-i asa, credinta noastra poate muta muntii.

Asa sa ne-ajute Dumnezeu! Ca meritam!

SI TOTUSI... 

LASAND GLUMELE NESARATE DEOPARTE, TREBUIE SA VA MARTURISESC CA NU SUNT DELOC INSENSIBIL LA PUTEREA RUGACIUNII. CRED IN EA SI IN EFECTELE EI BENEFICE, DAR PE DE ALTA PARTE MA SOCOTESC SI EU, IN CAPUL MEU CEL PROST, CA AR FI BINE SA NU EXAGERAM CU CREDINTA, MAI ALES ATUNCI CAND ESTE VORBA DESPRE NISTE SIMPLE METAFORE, FIE ELE SI SFINTE.

SAH LA DUMNEZEU

Motto: "Chaque soldat a dans son sac le baton de Marechale " - ( Napoleon Bonaparte)

SAHUL - UN JOC AL COMPROMISULUI ?

Alergatul prin viata dupa Adevar cu sclipiri de Fata Morgana, desi pare haotic si  brownian, seamana foarte bine cu ravna catre victorie in  jocul de sah. Dincolo de interpretarea imediata a sahului ca joc al excelentei in arta strategiei, el imi pare un concept mult mai complex, un arhetip, o replica si in acelasi timp o simulare a luptei entitatilor din lumile vazute si nevazute, al campurilor suprapuse, un  mic joc de-a  Dumnezeu si Universul. Sahul este un joc ezoteric, un joc al dialecticii, al deciziilor taioase, al sacrificiilor, al pierderilor colaterale, al atacului si al asteptarilor, al conspiratiei si al fair play-ului, al compromisurilor permanente si al legii, al apararii si al eschivei, un joc in care sentimentele nu isi gasesc locul, dar in aceeasi masura sahul este marele joc al sperantei si al iluminarii. Nu avem decat sa scoatem toate nuantele de gri ale compromisurilor mici, sa lasam la vedere numai esentele deciziilor noastre majore din viata, in pete de alb si negru, si, deodata tabla de sah a existentei este gata. In joc raman valabile ca necesare si firesti doar marile compromisuri. Creatorul jocului a vazut viata si devenirea ca pe o lupta dintre lumina si tenebre, fara sovaieli, fara morala, doar cu decizii ferme si reguli clare. In acest joc magnific, categorii antagonice ca binele si raul, frumosul si uratul, albul si negrul, viata si moartea se presupun, se lupta, se intrepatrund, isi schimba locurile intre ele, dar in ultima instanta se dovedesc a avea valoare egala, unele fata de celelalte. Pentru ele nu exista cale separata, ci doar o singura cale: impreuna.

PLANUL DIVIN

Jocul de sah inchipuit ca un plan divin se desfasoara dupa principii si legi universale. Exista undeva, pierduta intr-un trecut nedeterminat Sursa, Marele Creator Necunoscut al Marelui Joc de Sah, cel care generat Regulile si Spatiul configurat pe mai multe Dimensiuni de actiune respectiv campurile pe care se desfasoara jocul, cel care a imaginat cei doi mari Jucatori - de Lumina si de Intuneric, Piesele si Ierarhia lor, care a suflat suflare de viata peste marele joc, animand piesele prin intermediul mintii Jucatorilor, facandu-i astfel loc Destinului sa se manifeste. El, Creatorul, Marele Maestrul Ezoterist, este cel care a eliminat hazardul din Marele Joc, caci Soarta partidei este hotarata intotdeauna de abilitatile si inspiratia divina a Jucatorilor, care pe timpul  jocului stau conectati, de data aceasta la Sursa reala... Si la fel ca in realitate, desi aparent jocul se desfasoara in plan fizic, prin miscarea concreta a unor piese materiale intr-un spatiu material delimitat de tabla de sah, in realitate insa, jocul se petrece  intr-un plan diferit, mai inalt, subtil si nevazut, respectiv in planul mental reprezentat de mintile jucatorilor.

D-ALE DOMNULUI

La baza jocului de sah sta principiul unitatii si luptei contrariilor, caci tabla de sah este gandita dialectic, ea continand in egala masura, atat zone luminoase, cat si zone intunecate, proportional si armonios ingemanate, iar piesele, echivalentul lucratorilor cu lumina si intunericul, desi sunt inzestrate cu forte si abilitati diferite, sunt potential egale in sanse.

Morala nu reprezinta un atribut al sahului. Trist, nu? Ca regula generala morala nu a intrat in calculul Creatorului, ea este prezenta in joc doar ca exceptie. Ceea ce este spectaculos de relevant in privinta absentei  moralei din filozofia jocului, este faptul ca indiferent de culoarea lor, piesele actioneaza atat pe spatiile albe, cat si pe cele negre. Putem da mai multe interpretari acestui fapt, dar una dintre ele mi se pare mai ochioasa. Astfel, daca asimilam piesele albe cu lucratorii cu lumina, vom ramane stupefiati sa constatam ca ei actioneaza cand de pe pozitia omului de lumina, atunci cand se pozitioneaza pe spatiile albe, cand de pe cea a omului de intuneric, cand sunt situati pe spatiile negre. Tot la fel se intampla si cu piesele negre. Si-atunci concluzia este ca indiferent de orientarea morala a unei entitati, catre lumina sau catre intuneric, daca ea actioneaza conform scopului pe care si-l propune, aceasta actiune produce si efecte contrare orientarii sale, si in consecinta  lumina si intunericul in planul existentei au aceeasi valoare. Fiind interschimbabile si producand efecte asemanatoare, morala se goleste de sens. Desi este posibil ca in plan universal morala sa nu functioneze, in plan uman, noi ne straduim ca morala sa produca efecte benefice exclusiv noua, oamenilor, uitand ca ceea ce este bine si moral pentru noi, poate fi catastrofal pentru alte fiinte din preajma noastra... Ia seama ca Lumina care este in tine sa nu fie Intuneric ! (Luca  11,35). 

Concluzia lipsei de morala in Univers nu este insa una definitiva. Citind mai departe, veti vedea ca prin actiunile nebunului, se confirma faptul ca totusi Universul, desi pare amoral, contine in sine sensuri ale unor actiuni exclusiv morale sau exclusiv imorale.

Vin la rand in discutie diversele campuri de joc in care evolueaza fiecare fel de piesa, campuri paralele sau care se intrepatrund si se intersecteaza si care, prin extrapolare, pot fi intelese ca fiind dimensiuni specifice ale Universului. Replica acestor campuri din planul fizic se afla  in planul mental al jucatorilor iar daca le observam in acest plan, ele pot fi intelese ca dimensiuni superioare.
Nu te opri din citit, hai ca mai ai putin!

Destinul este prezent si el in aceasta batalie a lumilor, caci iata ca piesele (lucratorii), desi in aparenta actioneaza fizic pe tabla de sah, in realitate ele nu au nici autonomie si nici initiativa, si in consecinta nici Liber arbitru.  Miscarile predefinite ale pieselor sunt limitate si supuse vointei si inteligentei jucatorilor reali, care le manipuleaza, conform unor planuri si scopuri numai de ei stiute. Liberul arbitru se manifesta totusi, si acest lucru il face prin deciziile jucatorilor reali, insa aria lui de manifestare este limitata si ingradita de regulile jocului. Exista asadar Libertate, dar ea ramane la stadiul de necesitate inteleasa.

Entropia si antientropia respecta legea necesitatii mentinerii echilibrului iar lucrul acesta devine tot mai evident pe parcursul desfasurarii jocului, ca efecte ale atacului si apararii. Orice entropie cauzata de un atac este rapid echilibrata de un raspuns antientropic al apararii. La fel ca in viata, echilibrul este fragil in permanenta si tot mai greu de mentinut pe masura ce numarul de piese de pe tabla scade.

Principiul Yin si Yang este cel mai bine reprezentat de cuplul regal, el rigid si solemn si ea mobila si flexibila.

INGERI SI DEMONI

Daca ramanem in continuare ancorati in realitatea celor vazute si nevazute  si daca aducem jocul de sah inapoi, in plan uman, putem observa ca, dintre toate elementele care compun jocul, noi oamenii ne asemanam cu piesele de sah.

Deindata ce-si pot pune in valoare calitatile si abilitatile, piesele incep sa se miste inteligent si pe traiectorii clare. Desi este evident faptul ca noi oamenii, biete piese imprastiate pe tabla de sah a existentei umane, nu suntem si nu actionam cu totii la fel, caci destinul hotaraste ca forta, cunoasterea, inteligenta si abilitatile sa ne fie date in mod diferit, scopul ramane pentru toti doar unul singur: lupta comuna pentru supravietuire si mai ales pentru cunoastere. Si insist in mod deosebit asupra cunoasterii, caci odata cu aplicarea "mat"-ului la rege, cea mai de pret  prada de razboi  pe care o putem smulge destinului, dincolo de orice satisfactie pe care o confera laurii victoriei, o reprezinta pana la urma cunoasterea puterii si gloriei regelui inamic. La fel ca in viata, fiecare piesa de pe tabla de sah isi are rolul si importanta ei bine determinate in marele joc. Si  tot la fel ca in viata, desi jocul de sah are reguli stricte si bine definite, nici una dintre regulile modului de actiune si interactiune a pieselor nu este rigida, toate presupunand cate o exceptie, o abatere de la regula, o tocmeala, pentru ca nu-i asa, unde-i lege e tocmeala? Caci desi regulile generale par sa fie aceleasi pentru toate felurile de piese, ei bine nu, nu este deloc asa, deoarece fiecare fel de piesa in momentul actiunii ei pe tabla de sah, dispune de cate o prerogativa speciala, care ii confera un statut special in fata celorlalte piese. Hai sa le vedem impreuna!

UNDE-I LEGE E TOCMEALA

Toate piesele, indiferent de culoarea lor se misca inteligent si se pot pozitiona pe tabla de sah pe alb sau pe negru, cu exceptia uneia singure, a nebunului, care se poate deplasa numai pe o singura culoare. Intr-o lume a compromisului, el reprezinta exceptia verticalitatii celui care actioneaza principial, numai in lumina sau numai in intuneric si poate ca de aceea si a fost numit nebun. Doar el, Nebunul, care deseori este asimilat Inteleptului, este acela care intareste regula compromisului. Si iata pana la urma ca, chiar si printr-o singura exceptie, morala totusi functioneaza in Univers, caci nebunul, este singurul care nu se abate de la principiul sau moral. Dintre toate celelalte piese, doar regina mai poate utiliza acest comportament al nebunului insa o face doar la nevoie, in anumite momente. In plus, regina poate opta intre un comportament de lumina sau unul de intuneric, depinzand de scop si de culoarea de deplasare ceea ce face sa nu poata depasi lumea compromisurilor.

Toate piesele se misca  in linie dreapta, numai calul se roteste in salturi curbe.
Toate piesele reprezinta fiinte cu exceptia turnului.
 Toate piesele care reprezinta fiinte sunt de genul masculin numai regina reprezinta principiul feminin.
Toate piesele sunt pereche, doar cuplul regal este unul singur.  Desi si cuplul reprezinta o dualitate, ramane diferentiat oe sexe.

Toate piesele pot fi castigate in lupta si scoase de pe tabla, cu exceptia regelui. El ramane intangibil si inamovibil, pentru ca el este, nu-i asa, de esenta divina!?

Dintre toate piesele de pe tabla, cea mai daruita cu inteligenta, har, putere si abilitati este, sau mai degraba pare sa fie, una singura, regina. Ea poate face orice fel de manevra, a oricareia dintre piese, mai putin pe cea a calului.  Din punctul acesta de vedere niciuna  dintre piese nu poate fi socotita piesa totala, abilitatile speciale ale fiecareia dintre ele, obligandu-le sa conlucreze.

Toate piesele se pot misca in toate directiile, pot avansa si se pot intoarce la baza, mai putin pionul care avanseaza doar pe directia inainte.
Toate piesele sunt monocrome mai puti nebunul care este bicromatic.

Nicio piesa nu poate fi transformata in alta piesa, mai putin pionul. Pionul odata ajuns la celalalt capat al tablei se poate transforma in orice piesa, mai putin in rege. Si iata ca, desi alchimia este la ea acasa si pare sa functioneze prin metamorfoza pionului, are totusi o limita. Numarul Unu este plamadit din alta esenta.

Observatii :

La inceputul fiecarei partide nebunii stau de-a dreapta si de-a stanga cuplului regal si le apara campurile. Ei sunt ingerii lor pazitori.si primii care sunt gata sa se sacrifice pentru ei.
Inca putin si gata! :)

PIONUL

Bietul pion! In spaniola el este un amarat de taran, un paesano, un peon. El este carnea de tun, piesa cea mai sacrificata, el se misca incet, precaut si cu pasi  mici, el are cel mai ingust orizont pe tabla, caci vede perimetral doar inainte. Pe cat de reduse ii sunt posibilitatile si miscarile si desi pare cea mai nesemnificativa si mai oropsita piesa de pe tabla de sah, paradoxal este piesa inzestrata cu potentialul cel mai mare. Pionul este singura piesa de sah capabila sa transforme in extremis o infrangere intr-o victorie si singura care are parte de iluminare. Prin alchimizare, prin posibilitatea transformarii sale in orice alta piesa, pionul isi modifica esenta iar puterile si capacitatile sale se multiplica si devin egale cu ale piesei in care se substituie. Faptul ca de cele mai multe ori prin transformare, el devine avatarul reginei, il face sa fie cea mai spectaculoasa piesa a jocului. Aplauze la scena deschisa pentru el, nea Ion, bietul Peon, ca si el e OM!

JUCATORII

Jucatorii domnilor, se joaca de-a Dumnezeu.

Si ce credeti ca face Dumnezeu in timpul acesta? Va spun eu: Dumnezeu joaca.... table. Si cu cine credeti ca joaca El table si pe ce miza?  Ei?

MORALA JOCULUI

Planul divin nu include si religia.

Dumnezeu si Universul exclud democratia. 

Regele este alesul Domnului.

Regalitatea este o conditie naturala. 

Conducatorii, iar nu popoarele fac istoria. 

Intre taran si regina nu e nici o diferenta. 
Numai un nebun poate iubi o regina. 
Moralitatea este apanajul nebunilor.
Smintitul nu se dezminte niciodata. 

De copita calului si de principialitatea nebunului sa te feresti! 
Daca ai ajuns cu cititul pana aici inseamna ca ai nervii tari. 
Felicitari! 

foto mandala