Prepuţul lui Iisus sau “Dă-mi prepuţu’ - Ia prepuţu’!” © Nu râdeţi, c-o să vă pară rău!
Mare
noroc a avut Mântuitorul că şi-a luat şi trupul cu El în Împărăţia Cerurilor,
căci altfel ar fi devenit obiectul şi ţinta pupătorilor de hârci şi nu ştiu cât
i-ar fi convenit de tare să se simtă îmbăloşat şi frecat cu portofele şi
chiloţi de damă, ca mai apoi, dacă cumva nu li s-ar fi rezolvat cererile deşucheate
de moaştări profesionişti, să fie făcut, Doamne iartă-mă, albie de porci.
Dar
iată că totuşi, în ciuda resurecţiei soldată cu recuperarea dovezilor materiale
ale trecerii Lui meteorice prin lume, mai multe părticele divino-umane a lăsat în
urma Sa, în craterul uriaş care s-a format după impactul colosal cu conştiinţa
umană. Sigur, uitându-vă la titlu, deja ştiţi că nu despre Evanghelii este
vorba, ci despre niscai moaşte divine şi mai precis despre Prepuţul Său Cel Sfânt.
Să
vedem circumstanţele!
Tăierea
împrejur a lui Ieşua, rebotezat de greci mai târziu Iason, rebotezat tot de ei
Isus, şi încă o dată rebotezat de ei Iisus s-a produs ca urmare al legământului
făcut cu doar câteva mii de ani în urmă de Avram cu Dumnezeu. Citez din memorie:
“Băi băiete, i-ar fi spus Dumnezeu
lui Avram când acesta tocmai împlinea 99 de ani, uite, de ziua ta şi ca semn al atotputerniciei Mele şi a infinitei
iubiri universale care Sunt, îţi ofer un legământ sfânt. Io nu-ţi cer să-ţi tai
toată socoteala şi s-o dai la raţe, dar dacă Mă iubeşti, taie-ţi măcar prepuţu’!
Nu mă interesează cât vei sângera tu pentru Mine sau dacă te va durea sau nu,
dar după ce ţi-l vei tăia, te previn că în neamul vostru, tot pruncul de parte
bărbătească, născut la voi în casă sau cumpărat cu bani de la alt neam, care
nu-i din seminţia voastră, să se taie împrejur în ziua a opta, căci altminteri
îl blestem să i se stârpească sufletul din poporul său. Capisci?”.
Avram
s-a supus. Dacă acum lui Dumnezeu îi plac mai mult penisurile decalotate, n-ai
cum să nu-i faci pe plac. Biblia nu consemnează însă dacă, în acea epocă plină de
piatră, Avram, bucuros că a primit de ziua lui un aşa de minunat cadou, başca divin
a folosit un cuţit de obsidian sau unul de cremene, după cum nici Noul
Testament nu ne spune dacă prepuţul semidivin al lui Ieşua a căzut sub briciul ritualic
al mohelului sau dacă a fost circumcis de urgenţă cu un cuţit de bucătărie de
către Fecioara Maria sau cu o daltă de dulgher, de către Tâmplarul Iosif. Date
fiind însă circumstanţele istorice nefavorabile, când toţi pruncii evreilor mai
mici de doi ani erau ucişi fără milă la porunca lui Irod, pruncul Ieşua a fost
ascuns de ochii lumii şi dus în Egipt. Dar de circumcis însă El tot a fost
circumcis, în ziua a opta după cum zice şi Luca, căci altfel Mama Sa L-ar fi
expus la riscul de a i se stârpi sufletul din poporul Său, fără drept de apel.
Sigur,
nu este cazul să ne băgăm nasul în afacerile divine pline de iubire şi
compasiune ale lui Dumnezeu Tatăl, despre care ştim cu toţii că de fapt este şi
propriul Său Fiu şi să ne întrebăm de ce dracudoamneiartămă, nu l-a trăznit pe satanistul
de Irod şi a îngăduit genocidul a 14 000 de prunci nevinovaţi? De ce adică
să-ţi edifici Tu, Dictai Dumnezeu’ gloria postumă pe 14 000 de cadavre!? Păi e
frumos? Nu-i frumos, vezi bine, dar pe noi nu ne interesează circumstanţele
etice şi morale ale apariţiei şi manifestării Lui în carne şi nici pierderile
colaterale menite să-I amplifice şi să-I solidifice importanţa, ci doar soarta Prepuţului
Sfânt al Fiului Său, care este de fapt chiar Tatăl Său. Căci iată, de-acolo,
din Betleem sau din Nazaret, nu contează, căci nu se ştie cu precizie decât că
s-a născut într-o iesle părăsită în care se-nghesuiau de-a valma să-i sufle-n
ceafă oi, capre, dar şi boi, văcuţe şi măgari, începând cu data 1 ianuarie,
anul 3 î.e.n. data circumciziei, după calculele sigure ale călugărului Dionisie
Exiguul, sau mai degrabă anul 7 e.n. după Luca, care ştia el mai bine de la
Duhul Sfânt că Iisus s-a născut 10 ani mai târziu după naşterea Sa, dar cu
siguranţă cu câţiva ani bunişori înainte de naşterea Sa, după calculele şi mai
precise ale papei Benedict al XVI-lea, ei bine, din acel moment calculat cu
precizie de cunoscătorii daraverilor divine, începe Miracolul Sfântului Prepuţ.
Timp
de mai bine de 800 de ani de la tăierea sfintei pielicele, despre prepuţul
puţei cristice nu circulau decât zvonuri apocrife, iar nu de-astea pline de duh
duhovnicesc şi adevăr canonico-dogmatic adevărat, lansate de biserică, din care
reieşea cum că el n-ar fi fost aruncat într-o groapă şi astupat cu pământ ca să
putrezească acolo, aşa cum păţeau toate prepuţurile tăiate conform legii, ci,
că a fost şterpelit şi pus bine la păstrat într-o casetă de alabastru, de către
însăşi Maica Precistă. Ba pardon, ştiu alţii şi mai bine, nu ea la şterpelit,
ci baba mohel care l-a decalotat pe viaţă şi care l-a pus apoi nu într-o
casetă, ci într-o vază de alabastru conservându-l în ulei parfumat de nard, pe
care apoi a dat-o fiului ei care era negustor de parfumuri, spunându-i că sub
300 de arginţi să nu-i treacă prin cap să-l vândă. Cât a luat şmecheraşul de parfumier
pe prepuţul sfânt şi cui i l-a vândut nu se mai ştie, în schimb se cunoaşte cu
precizie că uleiul în care s-a conservat pielicica puţulicii cristice a fost
folosit de Maria Magdalena 30 de ani mai târziu, la spălatul pe picioare şi pe
cap ale lui Iisus.
Nici
Piatra Sfântă pe care s-a comis botezul cu briciul şi nici Briciul Sfânt cu
care a fost circumcis pruncul Ieshua nu
sunt mai puţin demne de venerat, ele fiind recuperate peste timp de Împărăteasa
Elena, Sfânta Mamă a Sfântului Împărat Constantin Cel Mai Mare Pontifex Maximus,
notoriu pentru Sfintele Sale Deşte Politice pe care şi le-a vârât până la cot
în dogma creştină care să-i convină în primul rând lui, dar şi pentru Sfânta Uciderea
a soţiei şi a fiului Sfinţiei Sale, înainte să se hotărască să devină creştin şi
sfânt pe patul de moarte. Piatra Sfântă deşi a ajuns la Roma, nu şi-a dovedit
încă puterile magice, în schimb briciul s-a dovedit a fi fermecat, deoarece el s-a
dedublat, iar lamele lui au putut fi pupate cu tăişul în sus, atât la Compiègne
cât şi la Maastricht.
Cum,
când, unde şi mai ales cine a fost norocosul care a găsit primul Sfânta
Pielicică, cine de la cine a şerpelit-o mai apoi, iar nu se mai ştie, cert este
însă că unii prepuţologi susţin că el a reuşit să iasă la iveală atunci când a fost
oferit în dublu exemplar regelui Carol cel Mare de către un înger - un înger,
da, aţi citit bine, ce vi se pare aşa de curios!? – în timp ce se ruga la
Sfântul Mormânt la care nu fusese niciodată, el fiind foarte ocupat cu asasinarea
fratelui său, cu căsătoriile, cu repudierea de neveste şi cu cotârcirea şi
jefuirea vecinilor, sau, după alţi prepuţologi mai avizaţi, oferit lui ca dar
de nuntă de către Împărăteasa Irina a Bizanţului, în 794. La rândul său, măritul
rege cel mare le-a oferit mai departe în dar, pe unul mănăstirii Charroux, pe care,
conform unor documente falsificate de călugări a fondat-o chiar el, în 799, şi
pe cel de-al doilea, un an mai târziu, ambasadorului extraordinar şi
plenipotenţiar al lui Dumnezeu pe Pământ, Vicarului lui Iisus, papa Leon al
III-lea, chiar în noaptea de Crăciun al anului 800, drept mulţumire că măritul
papă, în ciuda Împărătesei Irina, l-a uns pe el Sfânt Împărat Roman, prepuţul
contribuind astfel la scindarea Imperiului Roman în două.
Sigur,
papa Leon al III-lea îi era dator proaspătului împărat sfânt franco-roman, însă
nu neapărat pentru neaşteptatul prepuţ, ci pentru că îi plăcea echitaţia. Papa
călărea pe deşelate tot ce prindea şi cu osebire femei măritate. Datorită
pasiunii lui ardente pentru călărie, cu un an înainte de a primi prepuţul, în
timpul unei procesiuni, fusese trântit de pe cal de către adversarii săi din
curia papală şi puţin ar fi lipsit să rămână fără inelul papal, limbă şi ochi,
dacă nu i-ar fi dat prin capul său cel sfânt să şteargă putina şi să se
pitească la curtea lui Carol cel Mare, care pe atunci era doar un simplu rege
ros de ambiţii.
Trocul
de servicii la nivel înalt “îţi dau - îmi
dai” odată terminat, mare a fost bucuria papei când şi-a dat seama că în
loc de aur, podoabe, odoare sau alte bogăţii sau averi mai mult sau mai puţin mănăstireşti,
după cum s-ar fi cuvenit a primit doar pielea cucului sfânt. Căci iată, de-acum avea în posesie cele
mai tari moaşte de pe Pământ. Nici măcar o tonă de piroane, de giulgiuri
torineze, de Graaluri sau de ţăndări din Sfânta Cruce, nici o basculantă de
hârci sau ţucaluri de sfinţi, nici zece kilometri de cordoane ombilicale
sfinte, nici un milion de găleţi de lapte precist supersfânt, nici o mie de
icoane plângăreţe făcătoare de minuni nu valorau cât valora un pupic zemos şi ţuguiat,
depus pios cu ochii daţi peste cap, pe flinticul de piele uscată cu aromă de
pipi cristic şi duh sfânt.
Papa Leon al III-lea a înţeles imediat ce valoare
uriaşă au moaştele Sfântului Prepuţ pentru Sfânta şi Glorioasa Biserică
Catolică şi a emis imediat o Bulă Secretă cu circuit privat, document care debunăseamă
zace acum închis în Arhivele Secrete ale Vaticanului, alături de dovezi incontestabile
ale existenţei extratereştrilor şi farfuriilor zburătoare la curtea regelui
Arthur, ale conspiraţiei mondiale, ale faptului că pământul este rotund şi
găurit la interior, că Iisus era dac şi că dacii ştiau să scrie şi chiar să şi
citească în daco-latina vulgară cultă şi că Vaticanul este scaunul Satanei.
Prin această Bulă el decreta că prepuţul Sanctităţii Sale Papale
reprezintă moaşte sfinte în viaţă de
rangul întâi, iar după moartea sa, prepuţul să-i fie separat de corp şi să fie
pus alături de cel al Mântuitorului, în relicvariu. Prin urmare, se stipula
expres Bula Papală, cei care urmau să fie selectaţi pentru a avea onoarea să
pupe inelul papal şi Moaştele Divine, bărbaţi sau femei – şi aici se referea
desigur nu la marea gloată, talpa ţării a pulimii creştine, ci la unşii cu
sânge albastru şi unşii cu toate alifiile de rang înalt, precum şi la Înaltul
Cler, să exerseze fiecare în parte pupatul prepuţului papei, cel puţin o oră,
înainte de solemnitate. Tot prin Bulă a fost reglementat şi modul de adresare
către Sanctitatea Sa, cu formula ceremonială de “Înalt Prea Sfinţia Voastră Prepuţu-V-aş”. După care, i-a pus pe
toţi să cardinalii şi episcopii săi să îi jure cu mâna pe Bulă, credinţă şi
recunoştinţă eternă, tot aşa precum a procedat şi bătrânul Iacov cu bunul său
fiu Iosif, atunci când l-a obligat să jure cu mâna pe coapsa sa.
Imediat
după aceea, papa a întocmit o scrisoare, către omologii săi din bisericile
bifizite şi monofizite care încă nu erau suficient de eretice pentru a fi
anatemizate, anunţându-le tuturor că el, Vicarul lui Dumnezeu, cu ajutorul
Duhului şi al Prepuţului Sfânt, el a fost Alesul care să-i conducă pe toţi
către Gloria şi Puterea Divină şi Bunăstarea Personală şi i-a chemat la Vatican
ca să fie prepuţit, în schimbul confirmării lor ca vicari ai lui personali. Omologii
săi, episcopi, papi, mitropoliţi şi patriarhi auzind vestea cea bună nu au
pregetat cu răspunsul şi i-au scris fiecare câte o epistolă în care l-au
îndemnat pe papă să se bucure singur de Sfântul Prepuţ, ba chiar să şi-l bage
undeva, ca să-i testeze capacitatea de a face minuni, că prepuţuri de-astea
sfinte din maţe uscate de oaie aveau şi ei prin relicvarii. În încheiere, aşa
cum cerea protocolul canonic al vremii, ei l-au salutat şi l-au omagiat pe papă
terminând cu un “Ubersfinţia Ta, te
îmbrăţişăm frăţeşte, te prepuţim şi cu prima ocazie, dacă te prindem te şi
puţăm.”
Nu ştim dacă epistolele
bulitoare şi pline de iubire mai există şi astăzi sau dacă Bula papală a lui
Leon este încă în vigoare, dar există zvonuri confirmate de înalţi prelaţi de
la Vatican, al căror nume evident, nu poate fi dezvăluit, precum că ritualul
sărutării prepuţului papei se practică în secret de către toţi şefii de stat şi
de guverne, de directorii tuturor agenţiilor de securitate şi spionaj din
întreaga lume, de anticonspiraţioniştii care devoalează secretele şi tainele
conspiraţiei mondiale şi nu în ultimul rând, de către cei care informează
publicul larg din România asupra adevărurilor tulburătoare despre daci.
Gloria
eternă a Vaticanului a fost ştirbită şi mai apoi erodată încet, încet, de
multiplicarea fără precedent şi apariţiile sfântului prepuţ pe unde cu gândul
nu gândeşti. Desigur că moaşte ca cele patru capete şi şaizeci de degete ale
lui Ioan Botezătorul sau cu două mâini drepte se mai pomeniseră, dar 13, sau14,
sau 17, sau chiar 21 de prepuţuri cristice originale, în funcţie de entuziasmul
celor care plimbă informaţiile cu copy-paste, başca toate sfinte era un lucru
nemaivăzut. În orice caz el este mai mulţi, deoarece este sub 50 şi, ca să nu
cădem în păcatul mărturisirii strâmbe, aplicând regula matematică a celui mai
probabil numitor comun, aflăm că Sfântul Prepuţ, de-a lungul existenţei sale ca
moaşte supreme aducătoare de profit a putut fi pupat în mod sigur în Catedrala San-Lateran
din Roma, şi-apoi în bisericile sau catedralele din Charroux, Coulombs, Anvers,
Paris, Bruges, Châlons-sur-Marne, Bologna, Bensançon, Chartres, Fécamp, Nancy,
Metz, Le Puy-en-Velay, Santiago de Compostella, Conques, Vebret, Hildesheim, Andechs
și Calcata. Câte s-au strâns? Aha, 19. Nu-i rău!
Deşi
aproape toate mănăstirile aveau propriile lor documente şi certificate de
autenticitate fabricate cum se cuvine, totuşi, rivalitatea şi lupta pentru cel
mai adevărat şi sfânt prepuţ, dintre toate cele sfinte şi adevărate lansate pe
piaţa credinţei pentru parale, i-a pus în încurcătură pe papi, deoarece se ştie,
cum să aibă ceilalţi autenticul Sfânt Prepuţ, atâta vreme cât originalul era la
Roma iar caimacul era luat de Vatican!? Noi luăm caimacu’ să vă fie clar! Ba
stai aşa, că nu-i aşa, că originalul noi îl avem! Ba noi! Ba noi! Ba voi luaţi
prepuţu’!
Astfel, la începutul secolul
al XII-lea, călugării de la mănăstirea San Giovanni au cerut papei Inocenţiu al
III-lea să le declare prepuţul ca fiind singurul autentic, dar papa a refuzat.
Daaa...!? Bine. În 1427 apare Confreria Sfântului Prepuţ. Mai târziu, în
secolul al XVI-lea, papa Clement al VII-lea şi-a dat cu stângu’-n dreptu’ şi a
declarat că prepuţul aflat în posesia călugărilor de la mănăstirea Charroux
este singurul autentic, pentru că pe el erau şi picături de sânge. Ooooo, cum
se poa’ una ca’? Scandalul s-a făcut atât de mare încât, într-un final, în anul
1900, papa Léon al XIII-lea a interzis, sub pedeapsa excomunicării de a se mai vorbi despre Sfântul Prepuţ.
Ooooo..
comment!? Uite prepuţu’
- nu e prepuţu’!? Cum se poa’ una ca’? Ba uite că se poa’!
Ba nu se poa’! Şi dă-i şi luptă şi chiar şi o societate numită "Academia
Preputológica " a încercat să restabilească cultul abolit al prepuţului
lui Hristos, da’ tot degeaba. Şi luptă şi dă-i, şi iată că la 15 mai 1954 a
avut loc un conclav în care s-a prezentat pentru dezbatere propunerea de
restabilire a cultului prepuţului, care fusese abrogată prin decretul de la
1900. În urma prezentării de argumente și a discuțiilor aprinse, cardinalii au
fost de acord să respingă cererea și au menținut condamnarea de venerare a
Prepuţului Sfânt.
Şi ca lucrurile să rămână
definitiv clare, începând cu al Doilea Conciliu al Vaticanului (1962-1965),
Biserica Catolică, după ce timp de aproape 2 000 de ani şi-a făcut plinul la
parale de pe urma moaştelor, a pus accentul pe scăderea semnificativă a
numărului relicve, ceea ce a făcut ca multe moaşte de tradiție să fie
retrogradate de către Vatican la categoria de “legendă pioasă”. Vizată în mod
expres a fost reducerea interesului pentru prepuţului sfânt, argumentându-se că
afișarea acestei relicve speciale a produs o “curiozitate lipsită de respect”. Pam-Pam!
Dar să lăsăm deoparte
politica religioasă şi paralele ei lumeşti fără chitanţă, să uităm cât de prost
vânzător a fost Iuda care l-a vândut pe Mântuitor doar pe 300 de denari, faţă
de averile colosale pe care le-a făcut Biserica vânzându-L zilnic timp de 2000
de ani şi să ne întoarcem cu smerenie privirile către minunea lui Dumnezeu pe
Pământ, Sfântul Prepuţ.
Sigur,
nu trebuie să ne mire că faptul că Sfântul şi Adoratul Prepuţ se afla simultan
în atâtea locuri sacre deodată, deoarece asta nu face decât să ne confirme omniprezenţa
în calitate de Dumnezeu a lui Iisus. Ba chiar şi omnipotenţa Sa. Căci prepuţul, dincolo de faptul că se automultiplica
pe unde se nimerea, mai avea şi alte însuşiri miraculoase. Lui îi plăcea bunăoară
să ajute femeile infertile să facă copii, ba încă le dădea şi naşteri uşoare,
fără prea multe rugăciuni. Să luăm de pildă cazul Catherine de Valois care, pentru a avea o naştere uşoară, a
folosit puterea Sfântului Prepuţ, împrumutat de către soţul ei, regele Henric
al V-lea al Angliei, de la Abbaye de Saint-Coulombs, din Franţa şi restituit
apoi spre dezmierdare şi pupare, nu celor de la care l-a luat, ci catedralei
Sainte-Chapelle, din Paris, de unde coulombienii şi l-au recuperat foarte
târziu.
Dar
dincolo de toate, Sfântul Prepuţ, deşi putea fi văzut prin diverse racle aflate
la sute sau chiar mii de kilometri depărtare unele faţă de celelalte, mai avea
o calitate, pe care niciun prepuţ uman nu-l are: înafară de materialitatea sa,
era şi invizibil. Această însuşire divină a făcut ca noua ramură a teologiei,
respectiv prepuţologia, să se separe în două ramuri distincte: prepuţologia
materialist-dialectică cristică şi prepuţologia resurecţionist-dogmatică
cristică, plasându-i în felul acesta pe prepuţologi în două tabere
ireconciliabile: pe de o parte prepuţologii materialişti care gândeau şi
acţionau după sloganul “Dă-mi prepuţu’ -
Ia prepuţu’!” iar pe de altă parte, prepuţologii resurecţionişti, recunoscuţi
după sloganul “Uite prepuţu’ - Nu e
prepuţu’!”.
Două
întâmplări senzaţionale au pus pe jar lumea prepuţologilor din Evul Mediu,
cazuri celebre care au făcut mare vâlvă la vremea lor şi anume, cel al
dominicanei Sfânta Ecaterina de Siena şi cel al călugăriţei franciscane Agnes
Blannbekin. Să le luăm însă pe rând.
Sfânta Ecaterina din Siena
În
istoria tumultuoasă a Sfintelor Prepuţuri, la un moment dat, Fecioara Maria a
pus ochii pe Ecaterina, o tânără călugăriţă dominicană din Siena care, cuprinsă
de dor şi patimă pentru Miel se zvârcolea frecvent pe podele delirând mistic.
Şi-atunci Ea s-a hotărât să i-l dea pe Iisus de bărbat, asigurând-o că ele două
vor fi bune prietene şi vor rămâne veşnic împreună.“Primeşte această alianţă ca dovadă că tu eşti a mea şi că vei fi a mea
pentru totdeauna.” i-ar fi zis Precista într-una din viziuni, în timp ce
Iisus îi dădea prepuţul, ca dar de nuntă desigur şi pe post de verighetă. Deîndată
ce s-a văzut măritată cu Iisus şi ca dovadă că soacră-sa, Fecioara Maria este
prietena ei, iar ea, doamna Cristos, Ecaterina a arătat maimarilor de la
Vatican care-i cercetau cazul, inelul ei invizibil. Din momentul acela ea a
devenit celebră, deoarece, dintre toate femeile din istoria omenirii numai ea
putea fi prietenă cu propria ei soacră şi doar ea putea vedea Prepuţul Sfânt
înviat pe degetul său, acolo unde nu era nimic. Maimarii, profund impresionaţi
de capacităţile ei extrasenzoriale au canonizat-o cum se cuvine, însă viziunea
care i-a adus ei sanctificarea a făcut-o din păcate să-şi piardă capul. La ceva
vreme după moartea ei survenită la 33 de ani, pupătorii de moaşte din Siena, dorind
s-o aibă cât mai aproape şi neputând s-o ia pe toată de sub nasul gardienilor
de la Roma au decapitat-o, nepunându-şi nicio clipă întrebarea dacă acest lucru
nu cumva îl deranjează pe soţul ei.
Primul
care a dezvăluit şi certificat adevărul despre adevăratul prepuţ a fost un
călugăr iezuit, pe nume Salmerón, care a declarat că Prepuţul Sfânt al lui
Iisus nu este altceva decât “inelul de
logodnă pentru soțiile Lui”, maicile, şi că el a fost ”fabricat de către Duhul Sfânt din pântecele cel mai pur Mariei”. Deşi
nimeni nu a reuşit să-i vadă defunctei Ecaterina Cristos verigheta, mai sunt
unii enoriaşi aleşi care, asemenea iniţiaţilor dacomaniaci care văd holograme
de piramide pe Ceahlău şi tuneluri sub formă de cap de lup pe sub Carpaţi
susţin că în timp ce se roagă la moaştele ei reuşesc să vadă Sfântul Prepuţ cu
energiile cristice aferente strălucind.
Agnes Blannbekin
O
altă călugăriță, de data aceasta din Austria, capucina Agnes Blannbekin a avut revelația şi chiar şi certitudinea că
prepuţul a înviat odată cu învierea lui IIsus. Potrivit relatărilor duhovnicului
ei Ermenrich, un călugăr franciscan care i-a transcris viziunile nu tocmai
ortodoxe pe care le avea frecvent în timpul rugăciunilor sau slujbelor, Agnes
auzea voci care-i explicau misterele spirituale, iar în cinematograful din
capul ei vedea filme cu călugări, femei şi Iisus în pielea goală.
La auzul veştii că Iisus umblă în
pielea goală prin Împărăţia Cerurilor, teologii au lăsat deoparte chestiunea serioasă
care-i preocupa de ceva vreme, aceea cu câţi îngeri încap pe un vârf de ac şi
au sărit ca arşi. Ei au contestat faptul că El s-ar putea comporta ca idiotul
de Adam sau ca un neruşinat de namastian bivolarian niueigist pe plajă la
Costineşti. În icoane se vede clar care este ţinuta de protocol pentru
divinitatea supremă şi cum trebuie să arate veştmintele îngerilor şi ale
arhanghelilor, aşa că ce pălăria lui Cristos, ereziile trebuie curmate din
rădăcină. Că nu-i totuna să te muncească Duhul Sfânt sau să te muncească
dracii, atunci când delirezi.
Ba nu, au protestat vehement giulgiologii
simţindu-se ameninţaţi că şi-ar putea pierde obiectul preocupărilor şi odată cu
el şi afacerile prospere, nu este nicidecum o erezie să admiţi acest lucru,
deoarece după sfânta înviere, sfinţii ucenicii i-au mai găsit doar tachrichimul, adică sfântul giulgiu, în
sfântul mormântul gol, ceea ce înseamnă că a plecat în Împărăţia Cerurilor fix
în pielea goală. Şi chiar dacă prin absurd ar trebui să recunoaştem vreodată că
pasajele cu învierea ale lui Marcu sunt inventate de noi, şi că prin urmare
creştinismul nu are niciun fundament, giulgiul tot în mormânt a rămas. Cu El cu
tot. Mergând însă pe varianta oficială pe care Sfânta Biserică a creat-o în
beneficiul propriei sale sfinte glorii, sfintei puteri şi sfintei averi şi
admiţând că l-ar fi luat cu El în cer, gândiţi-vă că oricât de cristos ai fi, nu
este tocmai potrivit să te fâţâi de colo, colo ca un zombi, într-un linţoliu plin
de sânge de patru metri lungime, mai ales că te şi-ncurci în el. Aşa că
hotărâţi-vă! Din două una: ori halucinăm cu toţii ca să facem parale, ori
halucinăm separat de dragul halucinaţiei. Business is business: cu Porumbelu’,
cu Mielu’ şi cu transele asupra mulţimilor, nu te joci!
Spiritele
s-au încins şi mai tare atunci când prepuţologii materialişti au trecut în
tabăra giulgiologilor, deoarece rivalii lor, prepuţologii resurecţionişti,
cumpăraţi cu trei sfinte pene din aripile Arhanghelului Gabriel şi zece sfinte
căcăreze de capră din sfânta iesle în care s-a născut Iisus, ţineau hangul
teologilor. “Da, au dreptate giulgiologii,
au declarat prepuţologii resurecţionişti riscând excomunicarea, oamenii au nevoie de minuni concrete şi
palpabile, pentru ca celelalte mari minuni să nu expire şi să rămână în
continuare adevărate. Fără minuni şi moaşte făcătoare de minuni credinţa
păleşte, iar religia şi spectacolul de operetă pe care-l oferim noi
credincioşilor nu mai fac nici cât o ceapă degerată.”.
Dar
iată că, de un 1 ianuarie, în toiul aprigelor dispute asupra viziunilor mistice
provocate de Duhul Sfânt călugăriţei Agnes Blannbekin, cu ocazia celebrării
sărbătorii celor tăiați împrejur, în vreme ce ea plângea şi se gândea cu
compasiune unde ar putea fi acum prepuţul lui Iisus după Înviere, a venit şi
dovada supremă pe care o aşteptau prepuţologii resurecţionişti. La un moment
dat Agnes a simţit dulceaţa micuţei pielicele pe limbă, asemănătoare la
atingere, zicea ea, cu pieliţa unui ou. Şi deodată i s-a umplut gura de
bunătate şi a înghiţit această dulceaţă. Imediat însă, ea a simţit din nou Prepuţul
Mielului lui Dumnezeu pe limba ei, cu aceeaşi consistenţă şi dulceaţă ca și
înainte, și iarăşi a înghițit-o. Și acest lucru i s-a întâmplat de mai bine de
o sută de ori. Și pentru că nu se mai sătura să tot guste din dulceaţa
prepuţului mielului şi să-l simtă cu limba, la un moment dat a fost ispitită
să-l atingă cu degetul, dar când a căscat gura şi a dat să-l pipăie, prepuţul
n-a vrut să stea, ci a luat-o la vale pe gât în jos.
Şi
atât de mare a fost blândețea alunecării pe gât a prepuţului atunci când l-a
înghițit, încât Agnes a simțit cum o străbat fiorii unui orgasm divin care se
insinua uşor în tot corpul, o învăluia suav şi o transforma, în timp ce vocile
din capul ei îi spuneau că prepuţul a înviat odată cu Dommnul în ziua Învierii.
Tot
din consemnările duhovnicului franciscan Ermenrich, reiese că Agnès Blannbekin
se descria pe ea însăşi ca fiind asaltată de viziuni de-a lungul întregii zile,
viziuni pe care ea le descria ca pe o
ploaie de lacrimi ale lui Dumnezeu. Multe dintre aceste viziuni erau pline de lumini, iar ea s-a descris
într-o zi atât de iluminată din interior încât ar fi putut să se contemple pe
ea însăşi. Şi ca şi în viziunea cu prepuţul cel gustos, multe dintre viziunile
sale implicau atingerea, ca atunci când a fost sărutată pe obraji de Mielul
Domnului. Când îşi mânca anafura măicuţa Blannbekin zicea că-l gusta pe
Cristos. Ea a declarat de asemenea că a primit o băutură spirituală răcoritoare
făcută din apa care scurgea din coasta lui Cristos în momentul când centurionul
l-a înţepat să vadă dacă este mort. Vizitele lui Iisus însuşi i-au provocat un
orgasm. “Pieptul lui Agnes fremăta
de excitaţie de fiecare dată când o vizita Iisus, mărturisea Ermenrich, iar excitaţia era atât de intensă, încât
aceasta îi traversa corpul şi o ardea, dar nu la modul dureros, ci de cea mai
plăcută manieră.”
Blannbekin Agnes nu a fost singurul
caz de extaz religios provocat de un prepuţ. Chestiunea obsesiei atingerii
prepuţului sfânt, dar mai ales a înţelegerii esenţei sale divine a ajuns atât
de importantă, încât a devenit obiectul scrierii şi a altor tratate prepuţologice,
cum ar fi de pildă celebrul “Prepuţul
sfânt al lui Hristos”, de A.V. Müller, publicat în 1907.
Să revenim însă la prepuţurile noastre.
Cazurile
celebre rămase în oralele şi analele creştine, recte cel al călugăriţei
franciscane Agnes Blannbekin care a gustat Mielu precum şi cel al Sfintei
Ecaterina din Siena plecată în călătorie de nuntă cu Mirele în anul de graţie
1380 şi devenită peste veacuri patroana Italiei, au fost dovada clară de care
s-au prevalat prepuţologii resurecţionişti, ca să demonstreze că Iisus, odată
cu plecarea definitivă la Tatăl Său, nu a lăsat în urma Lui nicio fărâmă
materială a corpului său umano-cristic. Absolut tot a luat cu El, inclusiv
bacteriile şi acarienii personali. Ei au devenit extrem de incomozi pentru
afacerile bisericii cu moaşte premium atunci când s-au trezit să afirme că
Iisus, după ce a-nviat, s-a ridicat la ceruri cu toate cele 20 de prepuţurile ale
sale, cu toţi cei 500 de dinţi de lapte, cu vedrele de sânge vărsat pe cruce şi
păstrate în flacoane, cu cele 3 cordoane ombilicale, inclusiv cu firul de păr
din barba sa, care zăceau în casete ferecate în aur şi bătute cu pietre
preţioase prin relicvariile mănăstirilor şi catedralelor sau prin cele private,
şi că indicat ar fi ca acestea să fie retrase de la vânzare sau de la venerare.
Eseul
doct al prepuţologului resurecţionist grec Leo Allatius, apărut în secolul al
XVII-lea, respectiv“Discuţii despre
prepuţul domnului nostru Iisus Cristos” - “De Praeputio Domini Nostri Jesu Christi Diatriba” a fost bomboana
de pe colivă care a aruncat în ether afacerile lucrative cu moaşte premium ale
bisericii catolice, tocmai când mergeau ca unse. Pornind de la dictonul “crede şi cercetează”, prin afirmaţia sa
cum că inelul lui Saturn este de fapt chiar Sfântul Prepuţ, el a devenit primul
cărturar cu sutană care a reuşit să concileze ireconciliabilul, mai precis
religia cu ştiinţa. Fără ajutorul paradoxurilor, metaforelor, oximoroanelor de
care se serveşte religia atunci când explică inexplicabilul de genul esenţei divine,
minunilor sau a altor daraveri la fel de teo-logice, Leo Allatius a demonstrat
în modul cel mai ştiinţific că pielea organului sfânt este capabilă să se
dilate prin resurecţie şi erecţie în absolut, până la dimensiuni cosmice.
Prepuţologul a spulberat mitul conform căruia cu cât mai tare încerci să te
apropii de o minune şi s-o observi în mod ştiinţific, cu atât minunea se face
tot mai mică şi uneori chiar se sparge în tot soiul de minuni minuscule, până
ce dispare cu totul. El a demonstrat că, dimpotrivă, minunea abordată din
perspectiva ştiinţei se amplifică şi tot ce-i neînţeles, se schimbă-n
neînţelesuri şi mai mari. Aşa că cine dorea să arunce un ochi în Împărăţia
Cerurilor înainte de a ajunge în mod oficial acolo şi să verifice personal că
inelul lui Saturn, recent descoperit, nu este o năzărire apocaliptică, ci purul
adevăr al transubstanţerii şi alchimizării divine, n-avea decât să se uite prin
telescop.
Indubitabil fiind de-acum că Sfântul Prepuţ se
află în cer, şi că între pielicele zgârcite de prin relicvarii pupate până
deunăzi cu ardoare şi nişte biete branţuri putrezite nu era nicio diferenţă,
unii pupaci de moaşte s-au scârbit şi n-au mai trecut pe la biserică, provocând
acesteia o jenă financiară. În această situaţie critică în care cota de piaţă a
prepuţurilor sfinte scăzuse dramatic, prepuţologii materialişti au luat
atitudine şi au salvat situaţia spunând că da, chiar dacă prepuţul lui Iisus
este în cer, şi după cum se ştie precum în cer, aşa şi pe Pământ, mare e
puterea lui Dumnezeu şi nenumărate sunt căile şi prepuţurile Sale. Ei i-au îndemnat pe pupaci să-şi vadă mai
departe de treabă cu pupatul de prepuţuri şi să cotizeze neapărat la biserică,
pentru că altfel îi ia mama dracului şi iadul îi mănâncă. Şi să termine cu
mofturile, că toate moaştele sunt reale, sfinte şi bune de pupat, şi că alături
de prepuţuri puteau fi venerate în continuare şi sfintele picături de
lapte-praf răzuite de pe pereţii unei biserici din Betleem, cu care Fecioara
Maria l-a hrănit pe pruncul Ieshua şi precum şi laptele lichid cu care i-a
vindecat ochii Sfântului Bernard când ea a devenit statuie, apoi inelul de
nuntă, ficatul, inima și limba ei, voalul, tunica şi cingătoarea ei cele
sfinte, precum şi sfintele lacrimi care îi fuseseră regăsite.
Alături
de aceste superrelicve de gradul întâi ei au mai indicat ca valabile şi toate
celelalte relicve înscrise deja cu atenţie în “Optimus de Miraculosis Reliquis Brevis Catalogus”, cum ar fi
urmele lăsate de fesele lui Iisus pe o piatră, scutecele lui, sandalele,
cămăşile, cele câteva sfinte oase de peşte rămase de la pescuitul miraculos,
sfintele coşuri de la înmulţirea pâinilor, sfânta coadă şi sfânta curea de
piele de la gâtul sfintei măgăriţe pe care a călărit-o Iisus în Ierusalim, cei
treizeci de sfinţi dinari ai lui Iuda, cei peste 800 de sfinţi spini din
coroana sfântă, cele trei sfinte lănci cu care a fost înţepat în coastă, precum
şi nenumăratele sfinte piroane şi sfinte bucăţi de lemn din Sfânta Cruce aflte
pe la mănăstirile din Europa.
La
aflarea veştii despre retragerea tuturor părţilor componente ale trupului lui
Iisus la cer, inclusiv al părului şi unghiilor tăiate şi risipite care pe unde
pe parcursul vieţii sale, giulgiologii au răsuflat uşuraţi, căci giulgiul din
Torino aducea bani frumoşi.
Şi-acum, înainte de încheiere, să trecem în revistă o mică istorie pe scurt a Sfântului Prepuţ!
Chiar
dacă după anul 800 circa 20 de biserici făceau bani frumoşi cu cele 20 de
prepuţuri “originale”, să urmărim totuşi traiectoria primului Prepuţ Sfânt,
care a stat la început în mâna lui Carol cel Mare. Păi în mare, în foarte mare,
lucrurile au sta cam aşa: papa Leon al II-lea l-a depus sub cheie în Catedrala
San-Lateran din Roma. În 1527 în toiul jefuirii Romei de către trupe franceze
şi germane, un soldat neamţ şterpeleşte prepuţul şi intră la închisoare.
Prepuţul? Care Prepuţ? Ia-l de unde nu-i. De-abia după treizeci de ani de la
dispariţie, în 1557 un cunoscător de prepuţuri care vedea mai bine pe întuneric
îl descoperă, unde credeţi!? Păi unde altundeva decât în celula unde a stat
neamţul!? În acelaşi an prepuţul
divin este transferat de la Roma la Calcata şi pus din nou în raclă sub cheie.
Şi de-atunci de fiecare întâi ianuarie, al fiecărui an, prepuţul este scos la
aer curat şi plimbat prin oraş cu surle şi trâmbiţe, de sărbătoarea creştină a
circumciziei, care circumcizie nu este un obicei câtuşi de puţin creştinesc,
dar aşa e la popoarele latino-cea-cea-cea, orice prilej de sărbătoare e bine
primit. Şi-apoi este şi foarte sănătos, ba chiar indicat să ieşi la aer, când
cu o seară înainte ai mâncat linte. De ce linte? C-aşa-i obiceiul la creştinii
italieni, ca în ultima zi a anului să mănânce ce au mâncat şi Iisus cu ucenicii
Săi la Cina cea de Taină. Nu, nu, dacă nu sunteţi duşi la biserică, nu e la ce
vă gândiţi. Sfântă linte cu sfântă pâine dospită au mâncat.
Şi
uite-aşa, secol de secol, calcatienii au plimbat prepuţul chiar şi după ce
Vaticanul, în 1900, sub pedeapsa cu excomunicarea a interzis să se mai
vorbească despre el, darămite ca el să mai fie şi exhibat. De ce? Pentru că nu a interzis şi cina de
linte, odată cu parada, iar nu pentru că parada ar fi fost lucrativă sau că aşa,
vezi Doamne, ar fi fost tradiţia. Nu. Şi cum ar fi fost să interzică cina de
linte când alte biserici aveau moaşte serioase şi profitabile cu cele 13 boabe
de linte, codrul de pâine şi faţa de masă rămase de la Cina cea de Taină,
originale şi sfinte toate, başca doldora de energii benefice!? Nu se cădea.
Parăzile
anuale însă s-au încheiat definitiv în anul 1983, atunci când racla încrustată
cu pietre prețioase a fost furată şi nici până azi nu se ştie dacă motivul
furtului au fost sfintele pietre sau sfântul zgârci din ea. După acest
eveniment neplăcut, alte informaţii precise despre existenţa în continuare a
prepuţurilor sfinte nu au mai apărut. Oricum, între timp apăruseră
cinematografele, televizoarele, discotecile, cluburile, mall-urile, stadioanele
de fotbal, ştrandurile, disney-land-urile, vibratoarele, sălile de fitness şi
de masaj, cui să-i mai pese de prepuţuri moarte veşnic vii!? Femeile aveau
de-acum alte preocupări. Şi-apoi încă din timpul Revoluţiei Franceze, o mare parte
a prepuţurilor dispăruseră deja. Lucrul dracului, ce mai...!?
Paisprezece
ani mai târziu după jaful din Calcata, un documentar de televiziune britanic ne
arată cum jurnalistul Miles Kington a călătorit în Italia în căutarea
Prepuţului Sfânt, dar cum din păcate nu a mai găsit niciunul. Mult zgomot
pentru nimic. Iar acesta i s-a întâmplat deoarece nu a căutat mai întâi pe
Wikipedia, căci dacă ar fi avut curiozitatea, ar fi descoperit că mai există în
momentul de faţă două prepuţuri sfinte şi originale în Franţa, în Conques şi în
Verbet. Căci a noastră este mintea, conştiinţa şi slava şi ale noastre sunt
halucinaţiile, năzările, porcii zburători şi caii verzi, acum şi pururea şi în vecii vecilor,
Amin.
Pictură de Milo Manara