CALUL LUI CIUCIUPENCU

        CALUL LUI CIUCIUPENCU©

            A fost odată ca niciodată...      
            Stai aşa, că-ncepe bine!         
           
            A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru din ashram în ashram şi cercetau împreună namastienii la credinţă, a fost odată un maestru cabalistic circar, tare sărac, pe care îl chema Ciuciupencu. Şi era maestrul ăsta atât de sărac, încât nici măcar o călătorie în Seychelles nu era în stare să-şi plătească din ce câştiga cu circăriile lui cabalistice şi era tot timpul nevoit să-şi petreacă vacanţele cu discipolele lui, nu puţine la număr, doar în hoteluri de patru stele şi doar pe plaje thailandeze.            
            Şi avea maestrul ăsta un melchizedec de nădejde nevăzut, cu care îşi făcea canalizările şi alte numere spectaculoase de circ, de pe urma cărora îşi câştiga puţinii bănuţi cu care-şi schimba maşinile de două ori pe an. Dar pasămite, melchizedecu’ lui nu era din lumea aceasta iluzorie, plină de energii grosiere, ci era o entitate de lumină violet, superevoluată din dimensiunea Ø, tot la fel de violetă ca şi el. Iar el, prietenul lui, el era cel care avea grijă de toată menajeria maestrului cabalistic. În fiecare dimineaţă entitatea de lumină  melchizedeacă urmărea ca pereţii ashram-ului să fie curaţi, caii verzi ţesălaţi, purceii zburători hrăniţi cum se cuvine cu resturile care rămâneau de la hrana spritualistică de peste zi, iar gărgăunii şi sticleţii scoşi la înviorare şi plimbaţi, căci tare dragi şi folositoare îi mai erau maestrului aceste animale inteligente cu care-şi făcea numerele de circ. Şi muncea şi bietul mechizedec, vai de melchizedecucu’ lui!            
          Şi-ntr-o bună zi, numa iaca ce vine la maestrul nostru un învăţăcel şi-l întreabă:

            - Maestre, şi caii verzi de pe pereţi se reîncarnează, nu-i aşa?        
           - Ei, copilul meu, la fel ca şi oamenii, caii verzi se reîncarnează numai când le zboară porcii aferenţi. Altfel, ei de regulă se alchimizează. Da’ce-ţi veni să-mi pui o asemenea întrebare neobişnuită?      
            - Păi maestre, nu ştiu cum să vă dau vestea ca să nu vă întristaţi, dar în urma ultimelor cercetări ale fizicienilor, calul dumneavoastră verde-cuantă trage să moară, dacă între timp n-o fi şi murit.      
            - Nu mai spune, se îngrijoră maestrul cabalistic Ciuciupencu, care cal, ăla cuantic cu douăşpe spire indigo la ADN, care face salturi în dimensiunea a cincea din Noua Energie, ăla etheric, antigravitaţional, care zboară prin vidul multiversic ca vântul şi ca gândul, sau ăla karmic? Sau ăla cabalistic cu Sfântul Graal?     
            - Nu maestre.
         - Atunci o fi ăla apocaliptic. A, ba nu! Ăla nu poa’ să fie, am uitat. Că toţi caii verzi se reîncarnează mai puţin ăla cu Judecata de Apoi de la Paştele Cailor. Ăla nu, că e divin. Să fie atunci ăla cu care am câştigat io la Loteria Rugăciunilor? Ai văzut şi tu ce rugăciune miştoacă către Dumnezeu şi Univers mi-a reuşit de mi s-a umplut astralul de cai verzi şi buzunarul de verzi!     
            - Nu maestre, este vorba de calul dumneavoastră tahionic, cel pe care vă plăcea să-l încălecaţi la începutul fiecărui workshop.    
            - Aoleo, exclamă maestrul cabalistic. Da’ porcul lui tahionic aferent unde e?       
           - Păi porcul tahionic a zburat în dimensiunea minus infinit, cu vreo două zile  înainte ca fizicienii să declare în presă că tahionii nu există... şi dus a fost. Nu s-a mai întors. 
            - Mă, nu s-a pitit cumva pe planeta Nibiru?
            - Nu ştiu maestre, că deşi toată lumea ştie că Nibiru există, n-a văzut-o nimeni până acum. O fi. Dumneavoastră aţi văzut-o?      
            - Ete fleoşc! N-am văzut-o, sigur că n-am văzut-o.
            - Păi vedeţi..!?           
            - Ce să văd, mă, ce să văd? Ce, tu crezi că e nevoie să vezi ceva ca să crezi? De-aia mă plăteşti tu pe mine, ca să vezi, ă? Băăă... tu mă plăteşti ca să te fac să crezi, nu ca să vezi ! Că zice şi Ioan că zice Isus: “Fericiţi cei ce n-au văzut, dar au crezut.” Ia mai bine du-te tu de numără caii verzi şi spune-mi câţi sunt!
            - Păi i-am numărat azi-dimineaţă. Aveţi o herghelie cabalistică frumuşică de 666 de cai verzi cu turma lor de porci zburători aferenţi, mai puţin ăla care s-a uşchit, un cuib de 300 de gărgăuni şi un stol de sticleţi, da’p-ăia n-a reuşit nimeni să vi-i numere vreodată, că sunt tot timpul agitaţi şi zboară în zig-zag. Şi mai aveţi şi nişte fluturi, dar nici ăia nu se pun, că toţi avem.      
            - Ce, şi tu ai? 
            - Da, am la stomac.   
            - Tâmpitule, te-ai îndrăgostit! Pe cine ai pus ochii?
            - Pe marghioliţa aia blondă, care-şi dă tot timpu’ ochii peste cap. 
            - Aia care umblă fără chiloţi? Pisi Bunoacă din Frecăţei?   
            - Nu, nu aia. Da’ce, aţi observat şi dumneavoastră că n-are?          
          - Da’io ce-am, ce-s orb? Păi nu eu o pun mereu pe Pisi să bată fără motiv câte o douăj’de metanii la statuia lui Arsenie Lama, atunci când îşi dă şi ea cu părerea despre nevăzute? Să nu-mi spui că e aia care vine la cursurile mele de egoluţie spirituală numa-n rochii de seară îmbrăcate invers, cu decolteu’ lung în faţă? Cum îi zice dom’ne, cum îi zice... !? Zi să-i zic!  
            - Varvarica Papacioacă.        
            - Da, da... aşa, aşa! Aia e, iubiroaia din Mădulari?  
            - Nu, nu, nici vorbă! Aia-i surdă. Că de-aia şi umblă cu decolteu’ăla aşa de generos, că a aflat ea că pielea este un organ cu care poţi să şi auzi. 
            - N-am ştiut! Acuma-mi explic io de ce se uită în tavan când vorbesc cu ea şi nu-mi răspunde. Credeam că se concentrează şi că-i sfioasă. Da’ dacă nici ea, atunci care?       
            - Blonda cealaltă.      
            - Care cealaltă, măi, că aproape toate marghioliţele mele-s vopsite şi trezite?      
            - Aia bre, aia care umblă-n pantaloni şi strigă mereu “iubire, iubireeee..!!!”. Loreta Pâdpâdâcă din Udaţi Mânzu. Aia.     
            - Ceeee... ? Pâdpâdâc-aia nu are voie să umble decât în pantalonii mei. Să nu-ndrăzneşti! Ia un purgativ, bea zeamă de doape, bea bere, mănâncă şi pere, ia un vomitiv, bagă-ţi degetele pe gât, fă ceva şi scapă-te de fluturi! Io nu te-am primit aici să te-ncurci cu marghioliţele mele, ci ca să iubeşti necondiţionat tot universul. Ia vezi!   
            - Am înţeles maestre! Luaţi-le dumneavoastră pe toate! Da’ ia ziceţi, cu calu’ ăla verde care trage să moară ce facem totuşi, nu-l împuşcăm ca să-i scurtăm suferinţa?      
            - Ce’j nebun? Vrei să găurim pereţii? Caii se reîncarnează spontan. Nu trebuie să le modifici tu karma, că te-ncarci cu ea. 
            - Păi atunci de ce ţineţi puşca aia de vânătoare pe perete?  
            - Care puşcă? 
            - Aia pusă lânga diploma dumneavoastră de maestru şi de care atârnă o curea lată.  
          - Aia nu-i puşcă de vânătoare, băi băiete, aia e puşcă de lemn descântat, ca să-mpuşti cu ea în lună. Are lunetă cu cronovizor şi gloanţe oarbe.    
            - Şi-aţi nimerit vreodată?      
            - Tot timpul. Şi asta cu mult înainte să realizez că noi nu suntem unul.     
            - Cum nu suntem unul, că la curs ziceaţi că toţi suntem unul?        
            - Una-i una şi alta-i alta.  La curs vă zic ce vreţi voi să auziţi, că de-aia plătiţi, ca să vă simţiţi bine. Noi nu suntem Unul în această dimensiune, ci în altă parte. Aici suntem doar şapte miliarde.   
            - În care parte suntem unul ? 
            - În cu totul altă dimensiune.            
            - Care anume...?        
            - Una tare din multivers.       
            - Care multivers...?    
            - Duda multivers. Un multivers conţine mai multe universe care arată ca nişte dude negre, care ies una din cealălaltă la infinit. Iar multiversele tot aşa, cresc unul din cocoaşa celuilat. Şi-acum du-te fătul meu, că vreau să intru în meditaţie să-l chem pe melchizedec să-mi reîncarneze calu’.        
            - De ce să mă duc, unde să mă duc? 
            - Du-te în piaţă şi meditează în văzul lumii.
            - De ce?          
            - Pentru că meditaţia exhibată în spaţiile publice are beneficiul că poţi fi înjurat, scuipat, bătut, umilit, ceea ce desigur este bine pentru evoluţia spirituală. Cu cât iţi iei mai multe flegme, cu atât mai repede găseşti Calea.      
            - Nu mă duc.  
            - Hai, hai, du-te cu Dumnezeu!         
            - Unde?          
            - La dracu!     
            - Da’ vreau şi io să-l cunosc pe melchizedecu’ dumneavoastră, ce!           
            - Tu nu poţi să-l vezi, că n-ai energii subtile ca mine!        
            - Da’ măcar să-l aud!
            - Nici să-l auzi nu poţi, că n-ai certificat de schizofrenic de la psihiatru. Io am. Da‘ţi garantez că până la sfârşitul cursului de iniţiere, toţi o să căpătaţi câte unul. Să nu-mi spui mie Ciuciupencu dacă n-o să am io grijă de asta. Nu primeşti diplomă de maestru cabalistic fără măcar o spitalizare de trei luni şi un certificat psihiatric cu parafă, care să ateste că vezi şi vorbeşti cu melchizedeci, escroconţi de Saint-Germain, sfere de lumină, lorzi sanande, kryoni, preciste, ananzi, arhangheli, zamolcşi şi alţii ca ei, altfel toată lumea te tratează de impostor. Că dacă nu eşti un foarte bun psiholog şi nu deţii meşteşugul aburirii, îmbârligării şi îmbătării oamenilor cu apă rece, nu ai cum să devii un maestru spiritual şi vei rămâne toată viaţa un impostor de mâna a doua.           
            Ceea ce face diferenţa între un cârpaci spiritual şi un maestru nu este diploma pe care amândoi şi-au plătit-o, ci faptul că maestrul spiritual deţine abilitatea de a croşeta conexiunile neuronale ale aspiranţilor la iluminare într-o plasă solidă de idei şi convingeri spiritualistice, ca în cazul în care aceştia o iau p-o pleană şi li se pare că încep să zboare şi să se înalţe, să nu-şi rupi gâtul atunci când se prăbuşesc în real. Aia o să fac io cu voi. Şi să ştii de la mine că psihiatrii nu devin niciodată maeştri spirituali, că de-aia sunt bune certificatele de sănătate mintală pe care le eliberează ei. Nu că ar fi mai breji ca noi sau mai sănătoşi la cap, dar ei doar se străduiesc să lipească cioburile de la oalele sparte de noi. Ai înţeles?          
            - Da. Şi totuşi de ce trebuie să rămânem în iluzia credinţei?          
            - Din cauza principiul incertitudinii şi a teoria probabilităţii. De-aia.
            - N-am înţeles.           
           - Măi băiete, atâta timp cât iluzia desfide legea probabilităţii, ea anulează orice improbabilitate. Cu cât iluzia este mai adâncă şi mai puternică iar speranţa culegerii roadelor de pe urma „realităţii” ei este mai mare, cu atât şansele unui miracol de a se produce sunt mai mari. Şi chiar dacă miracolul nu se va produce niciodată, asta nu înseamnă că el nu există şi că nu se poate manifesta oricând vrea el. În jurul nostru există miliarde de miracole nemanifestate care aşteaptă în stare de potenţialitate să se exprime. Există doar o singură condiţie ca acest lucru să se întâmple, şi anume să crezi. Dacă miracolul se obstinează să nu apară niciodată, asta nu înseamnă că oricum era improbabil ca el să apară vreodată, ci că nu ai crezut destul în acea absurditate.         
            - Aha! Deci credinţa face minunile, nu minunile fac credinţa.        
         - Exact. Credinţa operează cu absurdul. Ea face într-adevăr minunile, dar în acelaşi timp face şi minuni. Ea transformă improbabilitatea producerii unor evenimente, dialoguri sau miracole băsmite, în certitudine. Şi tot credinţa este aceea care scoate şi şterge definitiv din capetele credincioşilor cuvinte toxice precum imposibilitate, improbabilitate, incertitudine, spaimă, haos şi absurd şi le înlocuieşte cu un singur cuvânt cheie, fericirea. Transa credinţei face oamenii mai buni, mai morali şi mai cooperanţi, iar aceasta nu este desigur un lucru rău, ba dimpotrivă. Din păcate însă, nu este singurul lucru pe care îl face. Există întotdeauna un preţ plătit pentru orice, iar credinţa nu face excepţie. Refuzându-şi fericirea terestră, care este vezi bine trecătoare, şi mizând totul pe speranţa în cea veşnică, celestă, inoculată în mintea lor cu meşteşug, încă din fragedă copilărie, credincioşii ajung să umble ameţiţi prin viaţă, să abereze şi să facă cele mai iraţionale şi mai nebuneşti fapte, cu gândul ascuns că astfel vor reuşi să se pună bine cu divinitatea şi că ea, mulţumită de cât de bine s-au smintit ei pe parcursul vieţii lor pentru ea, îi va recompensa.            
            Creierul oricărui animal funcţionează pe bază de recompense iar creierul uman cu atât mai mult. Mintea ştie asta şi îl duce pe om toată viaţa cu zăhărelul, aruncându-i o speranţă de fericire ici, una colo, iar pe cea mai mai importantă, menită să-i anestezieze frica de dispariţie definitivă, dincolo. Cu excepţia lucizilor care se prind de şmecherie şi ca urmare sunt pedepsiţi de către minte cu crize infernale de existenţă, cacealmaua îi reuşeşte mereu.
            - Maestre, m-ai dat gata. Mă duc să reflectez.         
            - Reflectează cu inima, dar să nu exagerezi!            
            - Ă?    
           - Ce-o să-ţi spun acuma ţine doar pentru tine. Păi măi băiete, dacă în locul conştiintei vorbeşte inconştientul, în locul voinţei, imaginaţia, iar în locul raţiunii, simţirea inimii, tare mi-e teamă că nu va mai dori nimeni să se lupte cu viaţa. Vom bănănăi de colo-colo fericiţi, inconştienţi şi simţitori, halucinând, până vom dispărea cu toţii... Aşa că ai de grijă cu pianu’, că i se varsă clapili. 
            După plecarea ucenicului, maestrul cabalistic trase o linie pe perete şi alta pe-o oglinjoară ce-o ţinea în buzunar, apoi căzu într-un somn profund, vecin cu meditaţia.     
            - A murit calu’! auzi deodată maestrul cabalistic, iar vorbele îi bubuiră în timpane şi-l făcură să sară speriat din somn. 
            - Băăăă... iar ai venit!? Cară-te! Mi-ai speriat melchizedecu’! Ţi-am zis să nu mă tulburi, că vreau să meditez! Uite, acuma m-am trezit şi simt că mi se contractă conştiinţa şi se face tot mai mică, tot mai mică...!!! Dacă o pierd, te ia mama dracului, să ştii!          
           - Stai maestre, stai, nu te enerva! Sunt eu, melchizedecu’ tău. Ţi-a murit calu’ şi am venit special pentru tine din dimensiunea Ø, ca să te ajut.  
            - Ah, ce m-ai putut speriat, Melchi dragă... Da, da, acum te văd bine! îi zise maestrul cabalistic. Da’vezi că între timp mi-a zburat şi porcu, îi mai zise el, uşor neliniştit.       
            - Se rezolvă. Cu ce vrei să fie calu’ maestre?          
           - Vreau unul cu conştiinţă cuantică amestecată cu biocentrism. Că uite, dacă eu îmi îmi fixez atenţia asupra biocentrismului, cuvintele din capul meu se-adună şi colapsează în propoziţii, propoziţiile colapsează în fraze şi toate colapsează grămadă în teoria biocentrismului. Dacă însă nu mă gândesc la ea, teoria nici măcar nu există, darămite să mai aibă şi vreo valoare de adevăr.     
          - Prea bine maestre, zise melchizedecu şi se înclină, reverenţios. Excelenţă, calul dumneavoastră biocentric este pregătit, îl anunţă el.           
            Melchizedecu îşi luă avânt, se dădu de trei ori peste cap şi se alchimiză în doi bidivii verzi, care o luară la trap pe pereţi. După trap în foarte scurt timp se dezlănţuiră într-un galop tot mai susţinut, ca la urmă să se fugărească nebuneşte. Maestrul era încântat... “Doi cai, nu unul... mmm...! Şi suflete pereche, pe deasupra bag samă! Şi ce frumos aleargă ei şi se caută unul pe celălalt...! Aoleo, dar dacă unul dintre ei e iapă, ce mă fac, că nu dă bine la cabală!?”, se întrebă maestrul cabalistic, dar părăsi iute gândul:             
            - Da’ porcu’? Ai uitat porcu’! Băi Melchi, unde eşti, că m-ai lăsat fără porc?       
            Unul dintre cei doi cai se opri brusc şi-i necheză uşor la ureche:   
            - Se poate, maestre...!? Cum să uit!?
            Şi calul sări de pe perete, se dădu de trei ori peste cap şi se transmută în doi porci zburători. Apoi unul dintre cei doi porci fâlfâi de câteva ori din aripi şi începu să zboare lin prin ashram. După ce plană preţ de câteva minute, execută două tonouri şi trei luping-uri şi se alchimiză înapoi în melchizedec!
            - Vai, ce minune, exclamă maestrul cabalistic, Melchi, cum ai făcut?       
           - “Eu sunt întregul, îi răspunse melchizedecu, întregul a ieşit din Mine şi la Mine s-a întors.” Scrie şi în Evanghelia după Toma.          
            - Cum vine asta?        
            - Vine aşa: El a văzut o precistă. Întregul a ieşit din El, iar El a rămas fără întreg.
            - Mvaaaaiiii...!!!        
            - Întregul odată ieşit, a umbrit-o pe precistă, care a născut un întreg din flori mai mic, care s-a făcut mare şi a murit ca un martir.     
            - Minune! Întregul a dat coţu’! A avut dreptate Nietzche.   
            - Şi da şi nu. Da, pentru că a murit; şi nu, pentru că orice minune ţine trei zile. După trei zile întregul a înviat şi s-a întors la El, care avea un gol de întreg... Acum e iar întreg. Exact ca mine, decât că io mi-am aruncat întregul în porci.           
            - Aşadar, tu eşti cum ar veni, nemuritor.      
         - Da. Sunt exact ca dracii, ca îngerii sau ca egregorii din cântecu’ăla divin: „Egregoare, egregoare, tu nu mori, dar lumea moare.” Ştii cântecul?      
            - Nu.   
            - Dar măcar refrenu-l ştii?  
            - Cum arată refrenul?            
            - Refrenu’ zice-aşa: „Oi, oi, oi... oi, oi, oi....! Că oi suntem, dar şi boi, şi mereu e vai de noi... Oi, ioi, ioi... oi, ioi, ioi....!” Îl ştii?

               - Nu, nici pe-ăsta nu-l ştiu.   
            - Ei bine, las’c-o să le înveţi tu în timp ce o să dai colţu’, atunci când ţi-o veni timpul.           
            Zicând acestea, melchizedecul făcu o reverenţă şi transmise un mesaj de pace întregii omeniri, după care se întoarse în dimensiunea Ø. Iar porcul... ei bine porcul care a rămas a început să grohăie şi să zboare fericit, până hăt, hăt, la adânci bătrâneţe. Şi poate c-o mai zbura şi-acum, dacă nu o fi murit între timp, că la un Ignat al porcilor zburători iaca nu s-a gândit nimeni. Că ce poate fi mai frumos decât o conştiinţă cuantică, ce altceva decât poate o piftie biocentrică sau niscai jumări, cârnaţi sau sărmăluţe cuantice zburătoare!?  
            Şi-am încălecat pe-o şea şi v-am spus povestea aşa. Şi-am încălecat pe-o şea de cal verde, mai mincinos şi mai spiritual cine nu crede. Şi-am încălecat pe-o lingură scurtă şi pe adevăruri spirituale scoase din burtă.           

Poveste de Dan Ioaniţescu©