OUL DIVIN

OUL DIVIN  
                       
            Aproape toate culturile lumilor antice abundă de eroi descendenţi divini, salvatori ai omenirii. Multă lume a auzit bunăoară că faraonii vechiului Egiptului erau semidivini, că Ghilgameş regele din Uruk era două treimi zeu şi doar o treime muritor, mai exact partea care l-a băgat definitiv în pământ, că supereroul celtic irlandez era fiul zeului Lug, că cei Trei Auguşti împăraţi semizei chinezi Fuxi, Nüwa şi Shennong au domnit 18 000, 11 000 şi respectiv 45 600 de ani şi or mai domni şi astăzi dacă între timp nu au murit.  Sumerienii, alături de zeii oficiali aveau şi şapte semizei înţelepţi numiţi Abgal, fii ai zeului Enki iar akadienii tot pe aceştia, dar îi numeau Apkallu şi îi atribuiau zeului Ea, însă alături de cei buni mai aveau şi semizei ticăloşi, fie bărbaţi cum erau Rabisu şi Lamashutu, fie femei precum Lilitu. La vechii indieni a plouat cu semizei, cei mai cunoscuţi dintre ei fiind Hanuman - regele erou maimuţă, Nandi - vehicolul divin al lui Shiva şi Garuda – armăsarul divin al lui Vishnu, însă în marea lor majoritate au devenit devas - zei  deabia după ce au dat colţu’. Alături de ei, în imaginarul mitologic hindus mai apar fraţii Pandava, cinci semizei hinduişti vitregi, făcuţi de o muritoare cu zei diferiţi – nu discutăm moralitatea şi apetenţa ei sexuală doar pentru zei, ştia ea ce ştia. Acum desigur, majoritatea covârşitoare a popoarele vechi au avut parte la gura sobei de semizeii lor imaginari, însă dintre toţi, pe cei mai spectaculoşi i-au născocit grecii antici.          
            Vechii greci şi-au bucurat copilăria, adolescenţa, maturitatea şi senectutea cu isprăvile miraculoase a numeroşi semizei din mitologia lor. Imaginarul colectiv antic grec abundă de păcatele zeilor pofticioşi nevoie mare de grecoaice durdulii, tinere, nurlii, păroase şi vezi bine focoase, seduse şi abandonate cu burta la gură. Sămânţa divină răspândită cu generozitate pe ogoarele virgine ale Mamei Gaia în care şi-au băgat zeii plugurile lor divine a dat roade hibride, semidivine. Desigur, nu puţine au fost cazurile în care sămânţa pământeană a păstorilor singuratici nu a mai căzut pe pământ, prin scorburi sau în capre, ci pe ogoarele en-dimensionale ale Câmpiilor Elizee şi în care s-a lăsat cu prunci. Şi uite-aşa din nimfe şi zeiţe au apărut alţi semizei cu locul naşterii... hmm... nu se ştie precis, dacă în cer, pe crestele Olimpului, sau mai la vale, pe pământ... Toate aceste cazuri de genetică divină au fost considerate la vremea aceea a Old Age-ului, când te bătea soarele prea tare în cap şi psihiatria nu exista, lucruri absolut normale şi fireşti.            
            Taurul orgiac divin, de prăsilă a fost însuşi Zeus, stăpânul Universului. El, cel mai mare pofticios de virgine dintre toţi zeii a avut şi cei mai mulţi fii semizei. Fiice din flori divine n-a sădit, că nu se cădea, că s-ar fi făcut de râsul grecilor şi al celorlalţi zei, chiar dacă gurile rele spun că Clitemnestra şi Elena s-ar fi putut să fie ale lui. Dar cum în vechile societăţile patriarhale unde femeia era şi ea om, dar mai second hand, semizeiţe la cratiţă nu prea se mai pomeniseră, zvonurile au fost infirmate. În orice caz, în mod cert ai lui au fost Perseu, făcut cu precista Danae, Heracles, cu precista Alcmene, Minos, cu precista Europa, Dionysos, cu precista Semele, Epafos, primul rege al Egiptului cu prinţesa Io şi tot ai lui Castor şi Polux, făcuţi cu precista prinţesă Leda, de ai cărei nuri s-a mai bucurat mai apoi şi un muritor de rând.     
            Şi uite-aşa, urmând pilda Maimarelui, au mai călcat strâmb şi zeul Poseidon, care a iubit-o vârtos pe Aethra şi s-a pricopsit cu Tezeu, şi zeul Ares care s-a bucurat de nurii muritoarei Chrise care i-a născut, ce ruşine, o semizeiţă, pe Coronis, şi zeul Apollo care s-a-ncurcat cu semizeiţa Coronis şi a dat naştere treisfertodivinului Asklepios, părintele medicinei, precum şi preafrumoasele zeiţe Afrodita şi Thetis, care, cuprinse de patimă şi de fornications au dovedit că n-aveau moralitate nici cât o pisică. Mirobolanta Afrodita s-a lăsat coţăită de muritorul Anchise cu care l-a zămislit pe Enea, iar Thetis şi-a ridicat poalele în cap în faţa muritorului Peleus, care n-a rezistat tentaţiei şi i-a trântit în poală un fecior frumos, deştept şi viteaz, Ahiles, pe care toată lumea îl cunoaşte astăzi sub numele de Brad Pitt.  

           Mitologia consemnează că foarte multe dintre corciturile divine au avut urmaşi, mai mult sau mai puţin demni de pedigree-ul semizeului din care au provenit, c-aşa mergeau lucrurile pe atunci, dar ceea nu ne spune este dacă metişii divini născuţi din zeiţe au avut burice divine sau nu au avut deloc, precum legendarul Adam. Chestiunea însă ţine de-acum în domeniul antropoteologiei, o ştiinţă de graniţă, care încă nu a apărut. Acest lucru nu trebuie însă să ne îngrijoreze sau să ne descurajeze deoarece într-un viitor nu prea apropiat, savanţii şi savanţii spiritualistici mergând pe principiul „mai dă rumâne, mai lasă vecine” vor ajunge să bată palma, chiar dacă deocamdată ştiinţa încă flirtează şi cochetează cu spirtualisticitatea şi nu au reuşit să stingă conflictele generate de rolul covârşitor pe care îl joacă conştiinţa în mersul multiversului. Şi, între noi fie vorba, în pofida faptului că nimeni nu ştie prea bine ce înseamnă conştiinţa, ei totuşi vor ajunge într-un final apoteotic să cadă la o înţelegere, la drum de seară, în patul cunoaşterii ştiinţifico-fantastice.            
            Romanii, popor mult mai războinic şi mai puţin imaginativ decât grecii, deîndată ce i-au cucerit, le-au şterpelit acestora tot Panteonul. Fiind oameni pragmatici din fire, ei au păstrat poveştile şi au schimbat doar numele zeilor, semizeilor şi eroilor, înlocuindu-le cu nume latineşti sau după caz, potrivindu-i şi înşurubându-i pe cei latini, sabini sau etrusci în cei greceşti. Poveştile despre zei ale grecilor şi ierahia lor erau însă mult prea atrăgătoare ca să renunţe la ele, aşa încât le-au luat tale quale. Grecii n-au invocat niciodată legea copy-right-ului, şi nu pentru faptul că la vremea aceea legea drepturilor de autor nu fusese inventată, ci, dacă s-ar fi trezit protestând, ar fi trebuit să recunoască faptul că şi ei, la rândul lor, intrând în contact cu civilizaţiile vecine, şterpeliseră şi cosmetizaseră cosmogonia de la babilonieni şi mai ciuguliseră câte un zeu ochios de pe ici, de pe colo, de pe unde se nimerise. Pe Dionysos bunăoară îl mangliseră de la vitejii beţivani de traci, pe Toth l-au luat rob de la egipteni şi l-au rebotezat Hermes, la fel ca şi pe Isis pe au înghesuit-o în Artemis.   
            Sigur, romanii când s-au dedulcit la mitologie n-au venit cu mâna goală, având şi ei semizeii lor indigeni, precum Romulus şi Remus, dar cum lăcomia de aur, glorie şi putere a lor era cu asupra de măsură, poveştile imorale divine ale grecilor li s-au potrivit mănuşă. Ba încă, prinzând gust de divinitate, majoritatea împăraţilor romani, culminând cu Augustus, dincolo de titlul de pontifex maximus pe care şi l-au asumat s-au declarat ei înşişi semizei şi chiar zei au pretins supuşilor să creadă că au însuşiri paranormale şi să îi trateze ca atare.           
           În mare, cam aşa apărea imaginarul colectiv al lumii antice din bazinul mediteranean pe vremea stăpânirii romane, ca o lume nevăzută, paralelă sau după caz intersectată şi uneori chiar confundată cu realitatea, împopistrată de mituri, legende, eroi, monştri, spirite, zei şi semizei, cu temple, ritualuri şi sărbători dedicate, imaginar care de cele mai multe ori, le organiza şi le marca credincioşilor, întreaga existenţă. Şi iată cum pe fondul acestor credinţe şi venerări de zei fratricizi, patricizi, incestuoşi, violatori, hoţi, răzbunători şi sanguinari, din sânul unei comunităţi etnice religioase guvernată de zeul unic YHWH, dar care nici el nu era taman uşă de biserică, fiind crud şi cam ticălos de felul lui, dorind doar binele evreilor în detrimentul tuturor celor ce nu erau evrei a apărut Yeshua, cu noua sa învăţătură populistă reformatoare, iubirea de aproapele.  Propovăduind un lucru, pe cât de uluitor şi bulversant pentru mentalitatea vremurilor acelea, tot pe atât de atractiv pentru gloatele de sărăntoci, mai precis principiul fericirii veşnice neprobabile care presupune să fii rupt în cur, tembel şi nefericit în timpul vieţii, că precis pe lume-ailaltă o să fii la fel de sărac, de tembel, dar fericit, evreul Yeshua încearcă să refacă faţa cam şifonată a lui YHWH. Mai timid la început, apoi din ce în ce mai hotărât, el îşi face loc cu noua reformă fără nume în imaginarul colectiv. Ulterior, după martiriul său, setul de învăţături a fost botezat de greci creştinism, s-a configurat într-o doctrină religioasă şi, lucru surprinzător, a început să se propage pandemic în Imperiul Roman.   
            Şi acum apar întrebările fireşti: de ce a prins aşa de repede creştinismul într-o lume sastisită  până la refuz de divinităţi şi religii şi de ce a prins mai mult la romani şi la greci decât la evreii cărora li se adresase Yeshua, ştiut fiind că el n-a părăsit niciodată arealul etnic? 
            Păi e foarte simplu: învăţăturile porneau nu de la dulgherul neica nimeni care era de fapt, ci de la un om deştept care n-a negat niciodată zvonurile care circulau pe seama sa, cum că el ar fi fiul lui YHWH. Ori, se ştie, în acel moment istoric, semizeii erau la fel de populari în imaginarul colectiv grec şi roman tot aşa cum sunt astăzi extratereştrii şi Moş Crăciun. Şi la fel ca şi acum, toată lumea credea cu tărie că ei au existat şi încă se destrăbălează în Ollimp sau pe aiurea, deşi nimeni nu văzuse vreodată vreunul viu. Sigur, la evreii şcoliţi, cărturari şi farisei, fiind primul caz, nu prea l-au crezut pe noul salvator Yeshua, că ar fi semizeu. Chestia asta a prins doar la cei care n-aveau ştiinţă de carte. Chiar dacă  el se încadra perfect în pattern-ul mitologic al celorlalte popoare, adică tată divin veşnic, omnipotent, omniscient şi ubicuu, şi mamă precistă muritoare şi limitată la condiţia ei umană, nu era pattern-ul lor. Cazuri nepotrivite de împerecheri între fiinţe divine şi femei chipeşe, trufeşe şi futeşe cunoşteau şi ei, dar acelea, zicea la Cartea lor Sfântă ai cărei compilatori ciordiseră la greu din miturile altor popoare poveşti despre geneză, uriaşi şi potop, acelea dăduseră viaţă unor mutanţi gigantici, huidumele de nefilimii. Şi-apoi YHWH-ul, deşi îl făcuse pe om după chipul şi asemănarea lui, totuşi se obstina să nu aibă nici formă şi nici chip. Şi mai vorbea şi dintr-un tufiş în flăcări... Mă rog, neîncrederea lor în paternitatea noului semizeu şi învăţăturile lui incomode care-i împingeau pe bogaţi la sărăcie pentru o cioară de pe gard, l-a dus pe acesta la pierzanie, în schimb, învăţăturile şi martirajul l-au făcut celebru în foarte scurtă vreme. Şi asta deoarece, chiar dacă grecii şi romanii nu-l cunoscuseră personal, mentalul lor colectiv era pregătit să admită dubitabilul miracol al concepţiei lui divine ca pe un fapt firesc, că doar şi alţi semizei de-ai lor apăruseră prin aceeaşi formulă. Şi iată de ce, exportul de miracole evreieşti a dat roade atât în Grecia ocupată, cât şi la Roma.          
            Te-ai fi putut aştepta ca noul semizeu să  fie un produs divin apărut după tipic. Şi a fost şi n-a fost aşa. Şi acum să vedem de ce. Zeus bunăoară, dacă a fost interesat de o anume fecioară s-a dat de trei ori peste cap şi s-a preschimbat în taur sau în lebădă. Nu ştim cum s-a prezentat YHWH în faţa precistei pe care a ochit-o şi ce înseamnă de fapt că a umbrit-o, dar dacă a umbrit-o ad literam, înseamnă că YHWH a avut o formă consistentă care a lăsat umbră. Ori singura formă consistentă prin care s-a arătat vreodată înafară de tufişul în flăcări, a fost mai târziu, sub forma unui porumbel, la botezul lui Yeshua, formă sub care YHWH nu mai fusese cunoscut de evrei. Acum na, deşi ar fi fost un miracol total şi nemaiauzit, împreunarea divină cu tufişul în flăcări prin umbrire nu mergea, că ar fi fost din cale afară de pârjolitoare, dar s-ar fi potrivit mai bine cu porumbelul, că era mai blând. În lipsă de mărturii, rămânem la prezumţia de porumbel. Nu ştim cu precizie dacă lebădoiul de Zeus a umbrit-o sau i-a făcut altceva Ledei, dar faptele arată că Leda nu a născut, ci a ouat, ceea ce ne îndeamnă totuşi să credem că a fost o coţăială divină în toată regula şi nicidecum o umbrire. Ce-ar fi fost ca precista, în loc să nască, să facă ouă divine cu două gălbenuşuri şi să se trezească, cum s-a trezit Leda cu două perechi de gemeni, Clitemnestra și Pollux, Elena și Castor!? Ce să faci cu atâţia mântuitori ieşiţi din găoace divine, ba unii chiar şi femei!?          
            Şi chiar dacă teologii creştini şi-au închipuit ulterior că Yeshua a existat dintotdeauna în cer împreună cu YHWH şi cu porumbelul sfânt, care în mod paradoxal erau totuna, formând o trinitate în unitate, şi chiar dacă istoria antică consemnează clar existenţa Oului Divin prin spusele lui Ramses al II-lea: ”Men-Maat-Ra (Seti) m-a crescut, iar Zeul Zeilor m-a avansat la conducere deși am fost doar un copil. Încă de pe vremea când eram în Ou, el mi-a dat pământul.”, nici asta nu mergea, că era prea de tot. Dar cum nimeni nu a fost de faţă la actul concepţiei divine imaginare, oamenii au hotărât mai târziu că precista a fost umbrită. Şi deşi după Yeshua i-a mai născut şi alţi copii tâmplarului Iosif, totuşi miracolul a continuat: ea a rămas fecioară chiar şi după celelalte  naşteri.

            Notă: 
            În orice caz, femeile care doresc copii, dacă văd porumbei ar putea să le caute tovărăşia şi, cu riscul de a se spăla prea des pe cap, să stea mereu în umbra lor, că nu se ştie niciodată care dintre ei este un YHWH.