SFÂNTUL PREPUŢ

          Prepuţul lui Iisus sau “Dă-mi prepuţu’ - Ia prepuţu’!” ©                                                                                      Nu râdeţi, c-o să vă pară rău!             

            Mare noroc a avut Mântuitorul că şi-a luat şi trupul cu El în Împărăţia Cerurilor, căci altfel ar fi devenit obiectul şi ţinta pupătorilor de hârci şi nu ştiu cât i-ar fi convenit de tare să se simtă îmbăloşat şi frecat cu portofele şi chiloţi de damă, ca mai apoi, dacă cumva nu li s-ar fi rezolvat cererile deşucheate de moaştări profesionişti, să fie făcut, Doamne iartă-mă,  albie de porci.       
            Dar iată că totuşi, în ciuda resurecţiei soldată cu recuperarea dovezilor materiale ale trecerii Lui meteorice prin lume, mai multe părticele divino-umane a lăsat în urma Sa, în craterul uriaş care s-a format după impactul colosal cu conştiinţa umană. Sigur, uitându-vă la titlu, deja ştiţi că nu despre Evanghelii este vorba, ci despre niscai moaşte divine şi mai precis despre Prepuţul Său Cel Sfânt.
       
            Să vedem circumstanţele!     
            Tăierea împrejur a lui Ieşua, rebotezat de greci mai târziu Iason, rebotezat tot de ei Isus, şi încă o dată rebotezat de ei Iisus s-a produs ca urmare al legământului făcut cu doar câteva mii de ani în urmă de Avram cu Dumnezeu. Citez din memorie: “Băi băiete, i-ar fi spus Dumnezeu lui Avram când acesta tocmai împlinea 99 de ani, uite, de ziua ta şi ca semn al atotputerniciei Mele şi a infinitei iubiri universale care Sunt, îţi ofer un legământ sfânt. Io nu-ţi cer să-ţi tai toată socoteala şi s-o dai la raţe, dar dacă Mă iubeşti, taie-ţi măcar prepuţu’! Nu mă interesează cât vei sângera tu pentru Mine sau dacă te va durea sau nu, dar după ce ţi-l vei tăia, te previn că în neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească, născut la voi în casă sau cumpărat cu bani de la alt neam, care nu-i din seminţia voastră, să se taie împrejur în ziua a opta, căci altminteri îl blestem să i se stârpească sufletul din poporul său. Capisci?”.      
            Avram s-a supus. Dacă acum lui Dumnezeu îi plac mai mult penisurile decalotate, n-ai cum să nu-i faci pe plac. Biblia nu consemnează însă dacă, în acea epocă plină de piatră, Avram, bucuros că a primit de ziua lui un aşa de minunat cadou, başca divin a folosit un cuţit de obsidian sau unul de cremene, după cum nici Noul Testament nu ne spune dacă prepuţul semidivin al lui Ieşua a căzut sub briciul ritualic al mohelului sau dacă a fost circumcis de urgenţă cu un cuţit de bucătărie de către Fecioara Maria sau cu o daltă de dulgher, de către Tâmplarul Iosif. Date fiind însă circumstanţele istorice nefavorabile, când toţi pruncii evreilor mai mici de doi ani erau ucişi fără milă la porunca lui Irod, pruncul Ieşua a fost ascuns de ochii lumii şi dus în Egipt. Dar de circumcis însă El tot a fost circumcis, în ziua a opta după cum zice şi Luca, căci altfel Mama Sa L-ar fi expus la riscul de a i se stârpi sufletul din poporul Său, fără drept de apel.                                    
            Sigur, nu este cazul să ne băgăm nasul în afacerile divine pline de iubire şi compasiune ale lui Dumnezeu Tatăl, despre care ştim cu toţii că de fapt este şi propriul Său Fiu şi să ne întrebăm de ce dracudoamneiartămă, nu l-a trăznit pe satanistul de Irod şi a îngăduit genocidul a 14 000 de prunci nevinovaţi? De ce adică să-ţi edifici Tu, Dictai Dumnezeu’ gloria postumă pe 14 000 de cadavre!? Păi e frumos? Nu-i frumos, vezi bine, dar pe noi nu ne interesează circumstanţele etice şi morale ale apariţiei şi manifestării Lui în carne şi nici pierderile colaterale menite să-I amplifice şi să-I solidifice importanţa, ci doar soarta Prepuţului Sfânt al Fiului Său, care este de fapt chiar Tatăl Său. Căci iată, de-acolo, din Betleem sau din Nazaret, nu contează, căci nu se ştie cu precizie decât că s-a născut într-o iesle părăsită în care se-nghesuiau de-a valma să-i sufle-n ceafă oi, capre, dar şi boi, văcuţe şi măgari, începând cu data 1 ianuarie, anul 3 î.e.n. data circumciziei, după calculele sigure ale călugărului Dionisie Exiguul, sau mai degrabă anul 7 e.n. după Luca, care ştia el mai bine de la Duhul Sfânt că Iisus s-a născut 10 ani mai târziu după naşterea Sa, dar cu siguranţă cu câţiva ani bunişori înainte de naşterea Sa, după calculele şi mai precise ale papei Benedict al XVI-lea, ei bine, din acel moment calculat cu precizie de cunoscătorii daraverilor divine, începe Miracolul Sfântului Prepuţ.   

      
            Timp de mai bine de 800 de ani de la tăierea sfintei pielicele, despre prepuţul puţei cristice nu circulau decât zvonuri apocrife, iar nu de-astea pline de duh duhovnicesc şi adevăr canonico-dogmatic adevărat, lansate de biserică, din care reieşea cum că el n-ar fi fost aruncat într-o groapă şi astupat cu pământ ca să putrezească acolo, aşa cum păţeau toate prepuţurile tăiate conform legii, ci, că a fost şterpelit şi pus bine la păstrat într-o casetă de alabastru, de către însăşi Maica Precistă. Ba pardon, ştiu alţii şi mai bine, nu ea la şterpelit, ci baba mohel care l-a decalotat pe viaţă şi care l-a pus apoi nu într-o casetă, ci într-o vază de alabastru conservându-l în ulei parfumat de nard, pe care apoi a dat-o fiului ei care era negustor de parfumuri, spunându-i că sub 300 de arginţi să nu-i treacă prin cap să-l vândă. Cât a luat şmecheraşul de parfumier pe prepuţul sfânt şi cui i l-a vândut nu se mai ştie, în schimb se cunoaşte cu precizie că uleiul în care s-a conservat pielicica puţulicii cristice a fost folosit de Maria Magdalena 30 de ani mai târziu, la spălatul pe picioare şi pe cap ale lui Iisus.         
            Nici Piatra Sfântă pe care s-a comis botezul cu briciul şi nici Briciul Sfânt cu care a fost circumcis  pruncul Ieshua nu sunt mai puţin demne de venerat, ele fiind recuperate peste timp de Împărăteasa Elena, Sfânta Mamă a Sfântului Împărat Constantin Cel Mai Mare Pontifex Maximus, notoriu pentru Sfintele Sale Deşte Politice pe care şi le-a vârât până la cot în dogma creştină care să-i convină în primul rând lui, dar şi pentru Sfânta Uciderea a soţiei şi a fiului Sfinţiei Sale, înainte să se hotărască să devină creştin şi sfânt pe patul de moarte. Piatra Sfântă deşi a ajuns la Roma, nu şi-a dovedit încă puterile magice, în schimb briciul s-a dovedit a fi fermecat, deoarece el s-a dedublat, iar lamele lui au putut fi pupate cu tăişul în sus, atât la Compiègne cât şi la Maastricht.      
            Cum, când, unde şi mai ales cine a fost norocosul care a găsit primul Sfânta Pielicică, cine de la cine a şerpelit-o mai apoi, iar nu se mai ştie, cert este însă că unii prepuţologi susţin că el a reuşit să iasă la iveală atunci când a fost oferit în dublu exemplar regelui Carol cel Mare de către un înger - un înger, da, aţi citit bine, ce vi se pare aşa de curios!? – în timp ce se ruga la Sfântul Mormânt la care nu fusese niciodată, el fiind foarte ocupat cu asasinarea fratelui său, cu căsătoriile, cu repudierea de neveste şi cu cotârcirea şi jefuirea vecinilor, sau, după alţi prepuţologi mai avizaţi, oferit lui ca dar de nuntă de către Împărăteasa Irina a Bizanţului, în 794. La rândul său, măritul rege cel mare le-a oferit mai departe în dar, pe unul mănăstirii Charroux, pe care, conform unor documente falsificate de călugări a fondat-o chiar el, în 799, şi pe cel de-al doilea, un an mai târziu, ambasadorului extraordinar şi plenipotenţiar al lui Dumnezeu pe Pământ, Vicarului lui Iisus, papa Leon al III-lea, chiar în noaptea de Crăciun al anului 800, drept mulţumire că măritul papă, în ciuda Împărătesei Irina, l-a uns pe el Sfânt Împărat Roman, prepuţul contribuind astfel la scindarea Imperiului Roman în două.           
            Sigur, papa Leon al III-lea îi era dator proaspătului împărat sfânt franco-roman, însă nu neapărat pentru neaşteptatul prepuţ, ci pentru că îi plăcea echitaţia. Papa călărea pe deşelate tot ce prindea şi cu osebire femei măritate. Datorită pasiunii lui ardente pentru călărie, cu un an înainte de a primi prepuţul, în timpul unei procesiuni, fusese trântit de pe cal de către adversarii săi din curia papală şi puţin ar fi lipsit să rămână fără inelul papal, limbă şi ochi, dacă nu i-ar fi dat prin capul său cel sfânt să şteargă putina şi să se pitească la curtea lui Carol cel Mare, care pe atunci era doar un simplu rege ros de ambiţii.             
            Trocul de servicii la nivel înalt “îţi dau - îmi dai” odată terminat, mare a fost bucuria papei când şi-a dat seama că în loc de aur, podoabe, odoare sau alte bogăţii sau averi mai mult sau mai puţin mănăstireşti, după cum s-ar fi cuvenit a primit doar pielea cucului sfânt. Căci iată, de-acum avea în posesie cele mai tari moaşte de pe Pământ. Nici măcar o tonă de piroane, de giulgiuri torineze, de Graaluri sau de ţăndări din Sfânta Cruce, nici o basculantă de hârci sau ţucaluri de sfinţi, nici zece kilometri de cordoane ombilicale sfinte, nici un milion de găleţi de lapte precist supersfânt, nici o mie de icoane plângăreţe făcătoare de minuni nu valorau cât valora un pupic zemos şi ţuguiat, depus pios cu ochii daţi peste cap, pe flinticul de piele uscată cu aromă de pipi cristic şi duh sfânt.    
            Papa Leon al III-lea a înţeles imediat ce valoare uriaşă au moaştele Sfântului Prepuţ pentru Sfânta şi Glorioasa Biserică Catolică şi a emis imediat o Bulă Secretă cu circuit privat, document care debunăseamă zace acum închis în Arhivele Secrete ale Vaticanului, alături de dovezi incontestabile ale existenţei extratereştrilor şi farfuriilor zburătoare la curtea regelui Arthur, ale conspiraţiei mondiale, ale faptului că pământul este rotund şi găurit la interior, că Iisus era dac şi că dacii ştiau să scrie şi chiar să şi citească în daco-latina vulgară cultă şi că Vaticanul este scaunul Satanei. Prin această Bulă el decreta că prepuţul Sanctităţii Sale Papale reprezintă  moaşte sfinte în viaţă de rangul întâi, iar după moartea sa, prepuţul să-i fie separat de corp şi să fie pus alături de cel al Mântuitorului, în relicvariu. Prin urmare, se stipula expres Bula Papală, cei care urmau să fie selectaţi pentru a avea onoarea să pupe inelul papal şi Moaştele Divine, bărbaţi sau femei – şi aici se referea desigur nu la marea gloată, talpa ţării a pulimii creştine, ci la unşii cu sânge albastru şi unşii cu toate alifiile de rang înalt, precum şi la Înaltul Cler, să exerseze fiecare în parte pupatul prepuţului papei, cel puţin o oră, înainte de solemnitate. Tot prin Bulă a fost reglementat şi modul de adresare către Sanctitatea Sa, cu formula ceremonială de “Înalt Prea Sfinţia Voastră Prepuţu-V-aş”. După care, i-a pus pe toţi să cardinalii şi episcopii săi să îi jure cu mâna pe Bulă, credinţă şi recunoştinţă eternă, tot aşa precum a procedat şi bătrânul Iacov cu bunul său fiu Iosif, atunci când l-a obligat să jure cu mâna pe coapsa sa.       
         Imediat după aceea, papa a întocmit o scrisoare, către omologii săi din bisericile bifizite şi monofizite care încă nu erau suficient de eretice pentru a fi anatemizate, anunţându-le tuturor că el, Vicarul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului şi al Prepuţului Sfânt, el a fost Alesul care să-i conducă pe toţi către Gloria şi Puterea Divină şi Bunăstarea Personală şi i-a chemat la Vatican ca să fie prepuţit, în schimbul confirmării lor ca vicari ai lui personali. Omologii săi, episcopi, papi, mitropoliţi şi patriarhi auzind vestea cea bună nu au pregetat cu răspunsul şi i-au scris fiecare câte o epistolă în care l-au îndemnat pe papă să se bucure singur de Sfântul Prepuţ, ba chiar să şi-l bage undeva, ca să-i testeze capacitatea de a face minuni, că prepuţuri de-astea sfinte din maţe uscate de oaie aveau şi ei prin relicvarii. În încheiere, aşa cum cerea protocolul canonic al vremii, ei l-au salutat şi l-au omagiat pe papă terminând cu un “Ubersfinţia Ta, te îmbrăţişăm frăţeşte, te prepuţim şi cu prima ocazie, dacă te prindem te şi puţăm.”            
            Nu ştim dacă epistolele bulitoare şi pline de iubire mai există şi astăzi sau dacă Bula papală a lui Leon este încă în vigoare, dar există zvonuri confirmate de înalţi prelaţi de la Vatican, al căror nume evident, nu poate fi dezvăluit, precum că ritualul sărutării prepuţului papei se practică în secret de către toţi şefii de stat şi de guverne, de directorii tuturor agenţiilor de securitate şi spionaj din întreaga lume, de anticonspiraţioniştii care devoalează secretele şi tainele conspiraţiei mondiale şi nu în ultimul rând, de către cei care informează publicul larg din România asupra adevărurilor tulburătoare despre daci.   

                
            Gloria eternă a Vaticanului a fost ştirbită şi mai apoi erodată încet, încet, de multiplicarea fără precedent şi apariţiile sfântului prepuţ pe unde cu gândul nu gândeşti. Desigur că moaşte ca cele patru capete şi şaizeci de degete ale lui Ioan Botezătorul sau cu două mâini drepte se mai pomeniseră, dar 13, sau14, sau 17, sau chiar 21 de prepuţuri cristice originale, în funcţie de entuziasmul celor care plimbă informaţiile cu copy-paste, başca toate sfinte era un lucru nemaivăzut. În orice caz el este mai mulţi, deoarece este sub 50 şi, ca să nu cădem în păcatul mărturisirii strâmbe, aplicând regula matematică a celui mai probabil numitor comun, aflăm că Sfântul Prepuţ, de-a lungul existenţei sale ca moaşte supreme aducătoare de profit a putut fi pupat în mod sigur în Catedrala San-Lateran din Roma, şi-apoi în bisericile sau catedralele din Charroux, Coulombs, Anvers, Paris, Bruges, Châlons-sur-Marne, Bologna, Bensançon, Chartres, Fécamp, Nancy, Metz, Le Puy-en-Velay, Santiago de Compostella, Conques, Vebret, Hildesheim, Andechs și Calcata. Câte s-au strâns? Aha, 19. Nu-i rău!          
           Deşi aproape toate mănăstirile aveau propriile lor documente şi certificate de autenticitate fabricate cum se cuvine, totuşi, rivalitatea şi lupta pentru cel mai adevărat şi sfânt prepuţ, dintre toate cele sfinte şi adevărate lansate pe piaţa credinţei pentru parale, i-a pus în încurcătură pe papi, deoarece se ştie, cum să aibă ceilalţi autenticul Sfânt Prepuţ, atâta vreme cât originalul era la Roma iar caimacul era luat de Vatican!? Noi luăm caimacu’ să vă fie clar! Ba stai aşa, că nu-i aşa, că originalul noi îl avem! Ba noi! Ba noi! Ba voi luaţi prepuţu’!            
            Astfel, la începutul secolul al XII-lea, călugării de la mănăstirea San Giovanni au cerut papei Inocenţiu al III-lea să le declare prepuţul ca fiind singurul autentic, dar papa a refuzat. Daaa...!? Bine. În 1427 apare Confreria Sfântului Prepuţ. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, papa Clement al VII-lea şi-a dat cu stângu’-n dreptu’ şi a declarat că prepuţul aflat în posesia călugărilor de la mănăstirea Charroux este singurul autentic, pentru că pe el erau şi picături de sânge. Ooooo, cum se poa’ una ca’? Scandalul s-a făcut atât de mare încât, într-un final, în anul 1900, papa Léon al XIII-lea a interzis, sub pedeapsa excomunicării  de a se mai vorbi despre Sfântul Prepuţ.           
            Ooooo.. comment!? Uite prepuţu’ - nu e prepuţu’!? Cum se poa’ una ca’? Ba uite că se poa’! Ba nu se poa’! Şi dă-i şi luptă şi chiar şi o societate numită "Academia Preputológica " a încercat să restabilească cultul abolit al prepuţului lui Hristos, da’ tot degeaba. Şi luptă şi dă-i, şi iată că la 15 mai 1954 a avut loc un conclav în care s-a prezentat pentru dezbatere propunerea de restabilire a cultului prepuţului, care fusese abrogată prin decretul de la 1900. În urma prezentării de argumente și a discuțiilor aprinse, cardinalii au fost de acord să respingă cererea și au menținut condamnarea de venerare a Prepuţului Sfânt.       
            Şi ca lucrurile să rămână definitiv clare, începând cu al Doilea Conciliu al Vaticanului (1962-1965), Biserica Catolică, după ce timp de aproape 2 000 de ani şi-a făcut plinul la parale de pe urma moaştelor, a pus accentul pe scăderea semnificativă a numărului relicve, ceea ce a făcut ca multe moaşte de tradiție să fie retrogradate de către Vatican la categoria de “legendă pioasă”. Vizată în mod expres a fost reducerea interesului pentru prepuţului sfânt, argumentându-se că afișarea acestei relicve speciale a produs o “curiozitate lipsită de respect”. Pam-Pam!

            Dar să lăsăm deoparte politica religioasă şi paralele ei lumeşti fără chitanţă, să uităm cât de prost vânzător a fost Iuda care l-a vândut pe Mântuitor doar pe 300 de denari, faţă de averile colosale pe care le-a făcut Biserica vânzându-L zilnic timp de 2000 de ani şi să ne întoarcem cu smerenie privirile către minunea lui Dumnezeu pe Pământ, Sfântul Prepuţ.           
            Sigur, nu trebuie să ne mire că faptul că Sfântul şi Adoratul Prepuţ se afla simultan în atâtea locuri sacre deodată, deoarece asta nu face decât să ne confirme omniprezenţa în calitate de Dumnezeu a lui Iisus. Ba chiar şi omnipotenţa Sa. Căci prepuţul, dincolo de faptul că se automultiplica pe unde se nimerea, mai avea şi alte însuşiri miraculoase. Lui îi plăcea bunăoară să ajute femeile infertile să facă copii, ba încă le dădea şi naşteri uşoare, fără prea multe rugăciuni. Să luăm de pildă cazul Catherine de Valois care, pentru a avea o naştere uşoară, a folosit puterea Sfântului Prepuţ, împrumutat de către soţul ei, regele Henric al V-lea al Angliei, de la Abbaye de Saint-Coulombs, din Franţa şi restituit apoi spre dezmierdare şi pupare, nu celor de la care l-a luat, ci catedralei Sainte-Chapelle, din Paris, de unde coulombienii şi l-au recuperat foarte târziu.          
            Dar dincolo de toate, Sfântul Prepuţ, deşi putea fi văzut prin diverse racle aflate la sute sau chiar mii de kilometri depărtare unele faţă de celelalte, mai avea o calitate, pe care niciun prepuţ uman nu-l are: înafară de materialitatea sa, era şi invizibil. Această însuşire divină a făcut ca noua ramură a teologiei, respectiv prepuţologia, să se separe în două ramuri distincte: prepuţologia materialist-dialectică cristică şi prepuţologia resurecţionist-dogmatică cristică, plasându-i în felul acesta pe prepuţologi în două tabere ireconciliabile: pe de o parte prepuţologii materialişti care gândeau şi acţionau după sloganul “Dă-mi prepuţu’ - Ia prepuţu’!” iar pe de altă parte, prepuţologii resurecţionişti, recunoscuţi după sloganul “Uite prepuţu’ - Nu e prepuţu’!”.  
            Două întâmplări senzaţionale au pus pe jar lumea prepuţologilor din Evul Mediu, cazuri celebre care au făcut mare vâlvă la vremea lor şi anume, cel al dominicanei Sfânta Ecaterina de Siena şi cel al călugăriţei franciscane Agnes Blannbekin. Să le luăm însă pe rând.   
           
            Sfânta Ecaterina din Siena   
            În istoria tumultuoasă a Sfintelor Prepuţuri, la un moment dat, Fecioara Maria a pus ochii pe Ecaterina, o tânără călugăriţă dominicană din Siena care, cuprinsă de dor şi patimă pentru Miel se zvârcolea frecvent pe podele delirând mistic. Şi-atunci Ea s-a hotărât să i-l dea pe Iisus de bărbat, asigurând-o că ele două vor fi bune prietene şi vor rămâne veşnic împreună.“Primeşte această alianţă ca dovadă că tu eşti a mea şi că vei fi a mea pentru totdeauna.” i-ar fi zis Precista într-una din viziuni, în timp ce Iisus îi dădea prepuţul, ca dar de nuntă desigur şi pe post de verighetă. Deîndată ce s-a văzut măritată cu Iisus şi ca dovadă că soacră-sa, Fecioara Maria este prietena ei, iar ea, doamna Cristos, Ecaterina a arătat maimarilor de la Vatican care-i cercetau cazul, inelul ei invizibil. Din momentul acela ea a devenit celebră, deoarece, dintre toate femeile din istoria omenirii numai ea putea fi prietenă cu propria ei soacră şi doar ea putea vedea Prepuţul Sfânt înviat pe degetul său, acolo unde nu era nimic. Maimarii, profund impresionaţi de capacităţile ei extrasenzoriale au canonizat-o cum se cuvine, însă viziunea care i-a adus ei sanctificarea a făcut-o din păcate să-şi piardă capul. La ceva vreme după moartea ei survenită la 33 de ani, pupătorii de moaşte din Siena, dorind s-o aibă cât mai aproape şi neputând s-o ia pe toată de sub nasul gardienilor de la Roma au decapitat-o, nepunându-şi nicio clipă întrebarea dacă acest lucru nu cumva îl deranjează pe soţul ei.            
            Primul care a dezvăluit şi certificat adevărul despre adevăratul prepuţ a fost un călugăr iezuit, pe nume Salmerón, care a declarat că Prepuţul Sfânt al lui Iisus nu este altceva decât “inelul de logodnă pentru soțiile Lui”, maicile, şi că el a fost ”fabricat de către Duhul Sfânt din pântecele cel mai pur Mariei”. Deşi nimeni nu a reuşit să-i vadă defunctei Ecaterina Cristos verigheta, mai sunt unii enoriaşi aleşi care, asemenea iniţiaţilor dacomaniaci care văd holograme de piramide pe Ceahlău şi tuneluri sub formă de cap de lup pe sub Carpaţi susţin că în timp ce se roagă la moaştele ei reuşesc să vadă Sfântul Prepuţ cu energiile cristice aferente strălucind.       

            Agnes Blannbekin    
            O altă călugăriță, de data aceasta din Austria, capucina Agnes Blannbekin a avut revelația şi chiar şi certitudinea că prepuţul a înviat odată cu învierea lui IIsus. Potrivit relatărilor duhovnicului ei Ermenrich, un călugăr franciscan care i-a transcris viziunile nu tocmai ortodoxe pe care le avea frecvent în timpul rugăciunilor sau slujbelor, Agnes auzea voci care-i explicau misterele spirituale, iar în cinematograful din capul ei vedea filme cu călugări, femei şi Iisus în pielea goală.        
            La auzul veştii că Iisus umblă în pielea goală prin Împărăţia Cerurilor, teologii au lăsat deoparte chestiunea serioasă care-i preocupa de ceva vreme, aceea cu câţi îngeri încap pe un vârf de ac şi au sărit ca arşi. Ei au contestat faptul că El s-ar putea comporta ca idiotul de Adam sau ca un neruşinat de namastian bivolarian niueigist pe plajă la Costineşti. În icoane se vede clar care este ţinuta de protocol pentru divinitatea supremă şi cum trebuie să arate veştmintele îngerilor şi ale arhanghelilor, aşa că ce pălăria lui Cristos, ereziile trebuie curmate din rădăcină. Că nu-i totuna să te muncească Duhul Sfânt sau să te muncească dracii, atunci când delirezi.

             Ba nu, au protestat vehement giulgiologii simţindu-se ameninţaţi că şi-ar putea pierde obiectul preocupărilor şi odată cu el şi afacerile prospere, nu este nicidecum o erezie să admiţi acest lucru, deoarece după sfânta înviere, sfinţii ucenicii i-au mai găsit doar tachrichimul, adică sfântul giulgiu, în sfântul mormântul gol, ceea ce înseamnă că a plecat în Împărăţia Cerurilor fix în pielea goală. Şi chiar dacă prin absurd ar trebui să recunoaştem vreodată că pasajele cu învierea ale lui Marcu sunt inventate de noi, şi că prin urmare creştinismul nu are niciun fundament, giulgiul tot în mormânt a rămas. Cu El cu tot. Mergând însă pe varianta oficială pe care Sfânta Biserică a creat-o în beneficiul propriei sale sfinte glorii, sfintei puteri şi sfintei averi şi admiţând că l-ar fi luat cu El în cer, gândiţi-vă că oricât de cristos ai fi, nu este tocmai potrivit să te fâţâi de colo, colo ca un zombi, într-un linţoliu plin de sânge de patru metri lungime, mai ales că te şi-ncurci în el. Aşa că hotărâţi-vă! Din două una: ori halucinăm cu toţii ca să facem parale, ori halucinăm separat de dragul halucinaţiei. Business is business: cu Porumbelu’, cu Mielu’ şi cu transele asupra mulţimilor, nu te joci!           
            Spiritele s-au încins şi mai tare atunci când prepuţologii materialişti au trecut în tabăra giulgiologilor, deoarece rivalii lor, prepuţologii resurecţionişti, cumpăraţi cu trei sfinte pene din aripile Arhanghelului Gabriel şi zece sfinte căcăreze de capră din sfânta iesle în care s-a născut Iisus, ţineau hangul teologilor. “Da, au dreptate giulgiologii, au declarat prepuţologii resurecţionişti riscând excomunicarea, oamenii au nevoie de minuni concrete şi palpabile, pentru ca celelalte mari minuni să nu expire şi să rămână în continuare adevărate. Fără minuni şi moaşte făcătoare de minuni credinţa păleşte, iar religia şi spectacolul de operetă pe care-l oferim noi credincioşilor nu mai fac nici cât o ceapă degerată.”.                  
            Dar iată că, de un 1 ianuarie, în toiul aprigelor dispute asupra viziunilor mistice provocate de Duhul Sfânt călugăriţei Agnes Blannbekin, cu ocazia celebrării sărbătorii celor tăiați împrejur, în vreme ce ea plângea şi se gândea cu compasiune unde ar putea fi acum prepuţul lui Iisus după Înviere, a venit şi dovada supremă pe care o aşteptau prepuţologii resurecţionişti. La un moment dat Agnes a simţit dulceaţa micuţei pielicele pe limbă, asemănătoare la atingere, zicea ea, cu pieliţa unui ou. Şi deodată i s-a umplut gura de bunătate şi a înghiţit această dulceaţă. Imediat însă, ea a simţit din nou Prepuţul Mielului lui Dumnezeu pe limba ei, cu aceeaşi consistenţă şi dulceaţă ca și înainte, și iarăşi a înghițit-o. Și acest lucru i s-a întâmplat de mai bine de o sută de ori. Și pentru că nu se mai sătura să tot guste din dulceaţa prepuţului mielului şi să-l simtă cu limba, la un moment dat a fost ispitită să-l atingă cu degetul, dar când a căscat gura şi a dat să-l pipăie, prepuţul n-a vrut să stea, ci a luat-o la vale pe gât în jos.    
            Şi atât de mare a fost blândețea alunecării pe gât a prepuţului atunci când l-a înghițit, încât Agnes a simțit cum o străbat fiorii unui orgasm divin care se insinua uşor în tot corpul, o învăluia suav şi o transforma, în timp ce vocile din capul ei îi spuneau că prepuţul a înviat odată cu Dommnul în ziua Învierii.          
            Tot din consemnările duhovnicului franciscan Ermenrich, reiese că Agnès Blannbekin se descria pe ea însăşi ca fiind asaltată de viziuni de-a lungul întregii zile, viziuni pe care ea le descria ca pe o ploaie de lacrimi ale lui Dumnezeu. Multe dintre aceste viziuni erau pline de lumini, iar ea s-a descris într-o zi atât de iluminată din interior încât ar fi putut să se contemple pe ea însăşi. Şi ca şi în viziunea cu prepuţul cel gustos, multe dintre viziunile sale implicau atingerea, ca atunci când a fost sărutată pe obraji de Mielul Domnului. Când îşi mânca anafura măicuţa Blannbekin zicea că-l gusta pe Cristos. Ea a declarat de asemenea că a primit o băutură spirituală răcoritoare făcută din apa care scurgea din coasta lui Cristos în momentul când centurionul l-a înţepat să vadă dacă este mort. Vizitele lui Iisus însuşi i-au provocat un orgasm. “Pieptul lui Agnes fremăta de excitaţie de fiecare dată când o vizita Iisus, mărturisea Ermenrich, iar excitaţia era atât de intensă, încât aceasta îi traversa corpul şi o ardea, dar nu la modul dureros, ci de cea mai plăcută manieră.”

            Blannbekin Agnes nu a fost singurul caz de extaz religios provocat de un prepuţ. Chestiunea obsesiei atingerii prepuţului sfânt, dar mai ales a înţelegerii esenţei sale divine a ajuns atât de importantă, încât a devenit obiectul scrierii şi a altor tratate prepuţologice, cum ar fi de pildă celebrul “Prepuţul sfânt al lui Hristos”, de A.V. Müller, publicat în 1907.

            Să  revenim însă la prepuţurile noastre.

            Cazurile celebre rămase în oralele şi analele creştine, recte cel al călugăriţei franciscane Agnes Blannbekin care a gustat Mielu precum şi cel al Sfintei Ecaterina din Siena plecată în călătorie de nuntă cu Mirele în anul de graţie 1380 şi devenită peste veacuri patroana Italiei, au fost dovada clară de care s-au prevalat prepuţologii resurecţionişti, ca să demonstreze că Iisus, odată cu plecarea definitivă la Tatăl Său, nu a lăsat în urma Lui nicio fărâmă materială a corpului său umano-cristic. Absolut tot a luat cu El, inclusiv bacteriile şi acarienii personali. Ei au devenit extrem de incomozi pentru afacerile bisericii cu moaşte premium atunci când s-au trezit să afirme că Iisus, după ce a-nviat, s-a ridicat la ceruri cu toate cele 20 de prepuţurile ale sale, cu toţi cei 500 de dinţi de lapte, cu vedrele de sânge vărsat pe cruce şi păstrate în flacoane, cu cele 3 cordoane ombilicale, inclusiv cu firul de păr din barba sa, care zăceau în casete ferecate în aur şi bătute cu pietre preţioase prin relicvariile mănăstirilor şi catedralelor sau prin cele private, şi că indicat ar fi ca acestea să fie retrase de la vânzare sau de la venerare.           
                  Eseul doct al prepuţologului resurecţionist grec Leo Allatius, apărut în secolul al XVII-lea, respectiv“Discuţii despre prepuţul domnului nostru Iisus Cristos” - “De Praeputio Domini Nostri Jesu Christi Diatriba” a fost bomboana de pe colivă care a aruncat în ether afacerile lucrative cu moaşte premium ale bisericii catolice, tocmai când mergeau ca unse. Pornind de la dictonul “crede şi cercetează”, prin afirmaţia sa cum că inelul lui Saturn este de fapt chiar Sfântul Prepuţ, el a devenit primul cărturar cu sutană care a reuşit să concileze ireconciliabilul, mai precis religia cu ştiinţa. Fără ajutorul paradoxurilor, metaforelor, oximoroanelor de care se serveşte religia atunci când explică inexplicabilul de genul esenţei divine, minunilor sau a altor daraveri la fel de teo-logice, Leo Allatius a demonstrat în modul cel mai ştiinţific că pielea organului sfânt este capabilă să se dilate prin resurecţie şi erecţie în absolut, până la dimensiuni cosmice. Prepuţologul a spulberat mitul conform căruia cu cât mai tare încerci să te apropii de o minune şi s-o observi în mod ştiinţific, cu atât minunea se face tot mai mică şi uneori chiar se sparge în tot soiul de minuni minuscule, până ce dispare cu totul. El a demonstrat că, dimpotrivă, minunea abordată din perspectiva ştiinţei se amplifică şi tot ce-i neînţeles, se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari. Aşa că cine dorea să arunce un ochi în Împărăţia Cerurilor înainte de a ajunge în mod oficial acolo şi să verifice personal că inelul lui Saturn, recent descoperit, nu este o năzărire apocaliptică, ci purul adevăr al transubstanţerii şi alchimizării divine, n-avea decât să se uite prin telescop.  

             Indubitabil fiind de-acum că Sfântul Prepuţ se află în cer, şi că între pielicele zgârcite de prin relicvarii pupate până deunăzi cu ardoare şi nişte biete branţuri putrezite nu era nicio diferenţă, unii pupaci de moaşte s-au scârbit şi n-au mai trecut pe la biserică, provocând acesteia o jenă financiară. În această situaţie critică în care cota de piaţă a prepuţurilor sfinte scăzuse dramatic, prepuţologii materialişti au luat atitudine şi au salvat situaţia spunând că da, chiar dacă prepuţul lui Iisus este în cer, şi după cum se ştie precum în cer, aşa şi pe Pământ, mare e puterea lui Dumnezeu şi nenumărate sunt căile şi prepuţurile Sale. Ei i-au îndemnat pe pupaci să-şi vadă mai departe de treabă cu pupatul de prepuţuri şi să cotizeze neapărat la biserică, pentru că altfel îi ia mama dracului şi iadul îi mănâncă. Şi să termine cu mofturile, că toate moaştele sunt reale, sfinte şi bune de pupat, şi că alături de prepuţuri puteau fi venerate în continuare şi sfintele picături de lapte-praf răzuite de pe pereţii unei biserici din Betleem, cu care Fecioara Maria l-a hrănit pe pruncul Ieshua şi precum şi laptele lichid cu care i-a vindecat ochii Sfântului Bernard când ea a devenit statuie, apoi inelul de nuntă, ficatul, inima și limba ei, voalul, tunica şi cingătoarea ei cele sfinte, precum şi sfintele lacrimi care îi fuseseră regăsite.  
            Alături de aceste superrelicve de gradul întâi ei au mai indicat ca valabile şi toate celelalte relicve înscrise deja cu atenţie în “Optimus de Miraculosis Reliquis Brevis Catalogus”, cum ar fi urmele lăsate de fesele lui Iisus pe o piatră, scutecele lui, sandalele, cămăşile, cele câteva sfinte oase de peşte rămase de la pescuitul miraculos, sfintele coşuri de la înmulţirea pâinilor, sfânta coadă şi sfânta curea de piele de la gâtul sfintei măgăriţe pe care a călărit-o Iisus în Ierusalim, cei treizeci de sfinţi dinari ai lui Iuda, cei peste 800 de sfinţi spini din coroana sfântă, cele trei sfinte lănci cu care a fost înţepat în coastă, precum şi nenumăratele sfinte piroane şi sfinte bucăţi de lemn din Sfânta Cruce aflte pe la mănăstirile din Europa.         
            La aflarea veştii despre retragerea tuturor părţilor componente ale trupului lui Iisus la cer, inclusiv al părului şi unghiilor tăiate şi risipite care pe unde pe parcursul vieţii sale, giulgiologii au răsuflat uşuraţi, căci giulgiul din Torino aducea bani frumoşi.

     
            Şi-acum, înainte de încheiere, să trecem în revistă o mică istorie pe scurt a Sfântului Prepuţ!                               

            Chiar dacă după anul 800 circa 20 de biserici făceau bani frumoşi cu cele 20 de prepuţuri “originale”, să urmărim totuşi traiectoria primului Prepuţ Sfânt, care a stat la început în mâna lui Carol cel Mare. Păi în mare, în foarte mare, lucrurile au sta cam aşa: papa Leon al II-lea l-a depus sub cheie în Catedrala San-Lateran din Roma. În 1527 în toiul jefuirii Romei de către trupe franceze şi germane, un soldat neamţ şterpeleşte prepuţul şi intră la închisoare. Prepuţul? Care Prepuţ? Ia-l de unde nu-i. De-abia după treizeci de ani de la dispariţie, în 1557 un cunoscător de prepuţuri care vedea mai bine pe întuneric îl descoperă, unde credeţi!? Păi unde altundeva decât în celula unde a stat neamţul!? În acelaşi an prepuţul divin este transferat de la Roma la Calcata şi pus din nou în raclă sub cheie. Şi de-atunci de fiecare întâi ianuarie, al fiecărui an, prepuţul este scos la aer curat şi plimbat prin oraş cu surle şi trâmbiţe, de sărbătoarea creştină a circumciziei, care circumcizie nu este un obicei câtuşi de puţin creştinesc, dar aşa e la popoarele latino-cea-cea-cea, orice prilej de sărbătoare e bine primit. Şi-apoi este şi foarte sănătos, ba chiar indicat să ieşi la aer, când cu o seară înainte ai mâncat linte. De ce linte? C-aşa-i obiceiul la creştinii italieni, ca în ultima zi a anului să mănânce ce au mâncat şi Iisus cu ucenicii Săi la Cina cea de Taină. Nu, nu, dacă nu sunteţi duşi la biserică, nu e la ce vă gândiţi. Sfântă linte cu sfântă pâine dospită au mâncat.       
            Şi uite-aşa, secol de secol, calcatienii au plimbat prepuţul chiar şi după ce Vaticanul, în 1900, sub pedeapsa cu excomunicarea a interzis să se mai vorbească despre el, darămite ca el să mai fie şi exhibat. De ce? Pentru că nu a interzis şi cina de linte, odată cu parada, iar nu pentru că parada ar fi fost lucrativă sau că aşa, vezi Doamne, ar fi fost tradiţia. Nu. Şi cum ar fi fost să interzică cina de linte când alte biserici aveau moaşte serioase şi profitabile cu cele 13 boabe de linte, codrul de pâine şi faţa de masă rămase de la Cina cea de Taină, originale şi sfinte toate, başca doldora de energii benefice!? Nu se cădea.             
            Parăzile anuale însă s-au încheiat definitiv în anul 1983, atunci când racla încrustată cu pietre prețioase a fost furată şi nici până azi nu se ştie dacă motivul furtului au fost sfintele pietre sau sfântul zgârci din ea. După acest eveniment neplăcut, alte informaţii precise despre existenţa în continuare a prepuţurilor sfinte nu au mai apărut. Oricum, între timp apăruseră cinematografele, televizoarele, discotecile, cluburile, mall-urile, stadioanele de fotbal, ştrandurile, disney-land-urile, vibratoarele, sălile de fitness şi de masaj, cui să-i mai pese de prepuţuri moarte veşnic vii!? Femeile aveau de-acum alte preocupări. Şi-apoi încă din timpul Revoluţiei Franceze, o mare parte a prepuţurilor dispăruseră deja. Lucrul dracului, ce mai...!?   
            Paisprezece ani mai târziu după jaful din Calcata, un documentar de televiziune britanic ne arată cum jurnalistul Miles Kington a călătorit în Italia în căutarea Prepuţului Sfânt, dar cum din păcate nu a mai găsit niciunul. Mult zgomot pentru nimic. Iar acesta i s-a întâmplat deoarece nu a căutat mai întâi pe Wikipedia, căci dacă ar fi avut curiozitatea, ar fi descoperit că mai există în momentul de faţă două prepuţuri sfinte şi originale în Franţa, în Conques şi în Verbet. Căci a noastră este mintea, conştiinţa şi slava şi ale noastre sunt halucinaţiile, năzările, porcii zburători şi caii verzi, acum şi pururea  şi în vecii vecilor,

             Amin.

Pictură de Milo Manara