Nu e bine ce se intampla in ultima vreme. Posteaza zice Irina , altfel blogul va muri. Simina ma ajuta sa dau fata blogului si imi intretine preocuparea. Ovidiu ar vrea sa ma salveze si-mi trage un picior in .... Din pacate spitzul s-a dus drept in mental. Ioana vrea sa ma ajute si ii replica lui Ovidiu pe care nu-l cunoaste pentru ca se simte solidara. Amandoi imi sunt dragi si intr-un fel m-as cam justifica, dar cui foloseste? Situatia a degenerat intr-un soi de criza. Criza mea.
Ma entuziasma la inceput ideea ca a avea un blog ar fi ca un fel de intoarcere la adolescenta, cand dadeai drumul cu toata bucuria unui oracol pe care sa-l citeasca toti de-a valma, cunoscuti, prieteni si necunoscuti, fiecare incercand sa vina cu ceva cat mai original de ajungea bietul oracol inapoi harcea-parcea, plin de idei contradictorii.
Nu-i tocmai asa. Acum, parcurgand frugal cateva bloguri constat ca unii incearca sa scape de ei insisi si tin un fel de jurnal de stari si se lasa sfartecati de comentarii, altii se lasa animati de idei umanitariste, altii isi alunga sau dimpotriva isi intretin obsesiile, unora le prinde bine o tzara de brainstorming care sa se lase cu foloase, altora li se hraneste amorul propriu, ma rog, iesirea la rampa pentru fiecare are diverse motivatii. De ce mi-am dorit un blog? Sa fi fost nevoia de a impartartasi cu cineva, oricine va fi fost sa fie el, angoasa unei metamorfoze pe care o simt de cativa ani incoace? Sa fi fost pur si simplu nevoia de a-mi indestula orgoliul? Foarte dificil este de decelat acum. Concluzia faptului implinit nu e tocmai cea mai placuta: ai un blog, ai o responsabiltate. E ca si cum ti-ai fi cumparat o planta sau ai fi adoptat un animal de companie. Moral ii esti obligat acelei fiinte chiar daca nu o mai iubesti ca la inceput. Ea traieste prin si datorita tie. Aproape ca te te simti intrebat cand te uiti la el: ,,da' cu mine cum ramane?"
Si ar mai fi ceva! Cred ca nevoia de bloguiala reprezinta o criza tot mai generalizata de comunicare. ALIENATI, v-ALINIATI!
Nu stiu daca te ajuta sau nu ce iti spun acum, dar am sa o spun oricum.
RăspundețiȘtergereSi eu am ezitat foarte mult inainte sa imi fac blogul. Acum ma simt avandu-l si primind comentarii pe el ca la mine acasa, primind oameni care mi-au devenit dragi fara sa ii fi vazut macar o data in viata mea. Sunt aceeasi oameni care imi posteaza pe blog, mereu aceiasi, si daca trec 2 zile fara ca ei sa fi zis ceva ma ingrijorez si intreb ce e cu ei. E frumos, stii? Iti deschizi gandurile si sufletul in public, te expui, si iti asumi un risc. Poate ai parte de comentarii aiurea, dar asta e! Pana la urma plevea se separa singura si raman cei carora le place de tine, acela care esti dispus sa te arati. Mie imi place. Ma bucur ca am blog, datorita oamenilor care posteaza acolo. Ma crezi? Ma simt vorbind cu ei de parca i-as cunoaste de o viata. Si e frumos :)
Spuneai ceva despre o responsabilitate ... Nu stiu ce sa zic. Daca apuci sa te legi mental, sufleteste etc de ceva cred ca sunt putine lucruri care sa insemne "obligatie" :) Esti responsabil numai fata de tine si de felul in care te simti.
Daca te simti descumpanit si descurajat si vrei sa renunti, renunta :) Dar ...... daca iti va placea totusi, pana la urma? :)
mon pere, ridicam si noi moralul? vad ca garda ti-e sus...
RăspundețiȘtergere