MITU LUI SISIF
Mitul lui Sisif imi aminteste de examenul de la filozofie din anul intai de facultate. Avusesem norocul ca studenti, sa il avem profesor pe domnul Grunberg, e drept ca doar pentru o scurta perioada, tocmai la cursul de existentialism. Examenul de an insa l-am dat cu titulara cursului, doamna profesoara Voiculescu, mignona, vag sobra si cu domnul Stativa, tanar asistent, mititel, sclipitor de altfel, totdeauna foarte corect imbracat, caruia profesoara ii cam tragea clopotele sau cel putin asa ni se parea noua, studentilor. Imi placuse filozofia, invatasem cu aplicatie si citisem de placere chiar mai mult decat ni se indicase ca bibliografie. La soroc, m-am dus la examen cu morcovul si cu sentimentul de rigoare ca "stiu ca nu stiu nimic" dar ca parca ceva-ceva totusi mai stiu.
Trag subiectele..... Ghinion pe toate fronturile!
Primul dintre subiecte era absolut idiot: "cultura si civilizatie socialista" evident tema asupra careia nu prea catadixisem sa ma aplec in sesiune si la care ma bazam pe improvizatie si bun simt, ma rog, atat cat iti permiti sa ai despre un astfel de subiect. Cat despre cel de-al doilea, eeei, aici parca se schimba putin socoteala, acesta promitea. Da, dar doar atat, promitea. Nu-mi mai amintesc acum subiectul, cum nu mi-am amintit nici atunci. Cu toate sfortarile mele de a-mi aduce aminte ce continea cursul cu pricina, aveam in fata ochilor doar imaginea lui, pagina de pagina, vedeam forma si dispunerea paragrafelor, vedeam culorile cu care-l subliniasem, dar continutul!?.... aaah, continuuuutul!... se incapatana sa se arate. Hotarat lucru! Memoria si soarta radeau de mine!
Mamaaaa... iau PATRU! Ptiu!
Solutie, solutie! So...luuuu...tieeeeee...!!!
A, gata! Stiu! O sa-i fac sa zambeasca!
Imi vine randul, ma asez in prima banca si-mi iau avant:
-Fiind vorba despre cultura si civilizatie am sa incep cu un banc filosofic. Stiti bancu' cu mitu' lui Sisif?
Amandoi examinatorii ridicara usor sprancenele... Norocul meu, a mirare!
-Nu, imi raspunse Stativa usor contrariat. Spuneti!
-A fost odata un om Sisif care avea un copil pe care il chema Mitu.
Liniste.... Se facu deodata liniste... Colegii din spatele meu nu se mai foiau... Sprancenele celor doi ramasera arcuite mai departe a mirare, in timp ce ale mele se ridicau incet... incet... a ingrijorare. Ne uitam curiosi unii la altii asteptand continuarea. Ma facusem mic.... mic de tot... dar cu clarvedere.
"PATRU!"
-Stiti, ma gandeam ca fiind filosofic... o sa-l gustati!
-Va rog sa tratati subiectul!
M-am supus. Si-n timp ce ei susoteau intre ei chestii de profesori, eu am inceput repede cu improvizatiile turuind tampenii pe care le-am terminat tot asa de repede.
-Asta-i tot? ma intreba madam Voiculescu.
-Mmmda... ! raspunsei neconvins sub reprosul privirii lui Stativa care ma stia de "student bun".
-Treceti la subiectul doi!
Si dai si lupta si lupta si dai... si l-am terminat si pe acesta si mai repede, dar si mai lamentabil decat pe primul. Liniste...
-Bun, si mai departe?
Eeeei... na-ti-o! Pai mai departeeee.....? Care "mai departe"?
Ce-o fi, o fi!
Mai departe mi-am luat inima-n dinti si am jucat si ultima carte. Nu mai aveam nimic de pierdut si in fond ce, considerat la rece, examenul putea fi o discutie intre intelectuali, nu? De data aceasta am inceput sa-i intreb eu pe ei.
-Stiti, am o problema cu paranormalul si nu stiu cum sa-l incadrez filosofic in ceea ce am invatat.
Iata o tema neasteptata pentru ei. Si chiar interesanta. Maiculitza, ce de discutii au urmat...! Am trecut prin multe teme, am ajuns chiar si la iubire (stiu, pentru unii poate fi o tema paranormala :)), "dar nu la orice fel de iubire, nu asa ca aceea in care ei se tin de mana pe strada si se saruta la cinematograf, ci una pura, esentializata, nu-i asa Stativa?" il intreba Voiculeasca. Stativa se uita jenat in alta parte. Colegii in timpul acesta ma blestemau ca stateam de-o ora la palavre si-i tineam in tensiune cu examenul nesustinut. Eu jubilam. Eram chiar curios sa stiu ce nota o sa-mi dea Voiculeasca dupa toata tevatura aceasta.
ZECE!
Normal, ca doar dupa ce participasem activ si afectiv la o astfel de conversatie palpitanta ar fi fost si rusinos sa ma trozneasca.
Intamplarea pe care v-am povestit-o a fost mentionata succint de buna mea prietena, scriitoarea si poeta Augusta Emilia Moldovan si fosta colega de facultate, unde mai pui!, in prima ei carte
"Ca vantul si ca gandul". Iti multumesc Emilia! :) Si pentru palinca. :)))) Macar asa.
Eeeei...da... Si-acum sa trecem la subiect!
FERICIREA si MITUL LUI SISIF
Iata! Cornelia Enache, fara sa banuiasca, a generat aceasta postare prin tema pe care a propus-o in comentariile ei la articolul "cunoasterea spirituala". Redau:
S. Kierkegaard: "Fericirea este una dintre fetzele ascunse si...nespalate:) ale suferintei"...
Mi-ar placea tare mult sa aflu cum intelegi tu, Dan ( dar, desigur, si toti cei care te "viziteaza" pe aici), ce o fi vrut sa ne transmita cu vorbele astea NU tocmai un oarecine, ci chiar cel care l-a facut harcea-parcea pe Hegel, care a teoretizat ca nimeni altul despre credinta, optiuni, deznadejde, cutremurare etc, si care i-a influentat profund pe Heidegger, Jaspers, Marcel ori Buber...
De pilda, eu ii iubesc pe existentialisti pentru ca, pe drumul gandirii/cunoasterii, EI au fost aceia care au reusit sa deplaseze interesul filosofic spre zona trairilor umane, pentru ca nimeni pana la ei nu a mai venit cu un apel atat de grav la asumarea RESPONSABILA a conditiei umane, la autenticitate. Si pentru aceasta, iaca eu pot sa le trec cu vederea faptul ca si-au colorat atat de..."EMO" :)) expresia lingvistica! :) Chiar si ca Camus :)) se confrunta asa de dramatic cu absurdul....fiindca eu vad ca lipsa de sens este insotita, totusi, de o etica extrem de lucida in ceea ce priveste infruntarea raului existentei!...
...mie mi se pare ca, totusi, viziunea lui Camus despre fericire este chiar... mareata: "fie doar si batalia catre inaltimi e de ajuns pentru a umple o inima de om... pe Sisif trebuie sa ni-l imaginam ferict..."
Recunoaste ca sa-ti descoperi puterea in chiar povara purtata, sa-ti afirmi demnitatea luptand fara speranta intr-o lume absurda este de-a dreptul... maret!... poate putintel cam prea maret pentru un amarastean de om obisnuit, dar... macar ca ideal (ori ca anestezic poetico-filosofic) ar putea functiona la o adica... :)
Si-acum, pentru ca intr-un anume fel, m-am cam lecuit de filosofie de ceva vreme, va invit si eu, la randul meu, cu tot dragul, alaturi de Cornelia (multumesc Cornelia! Macar asa!:) sa descalcim lucrurile. Iata, avem doua teme despre fericire, plecate din mintea a doi mari filosofi existentialisti, cu doua pareri care par contradictorii. Chiar sunt? Voi ce credeti?
UAUUU!!! M-am trezit cu un PREMIU de DIAMANT ! Multumesc Sasha ca te-ai gandit la mine si ca mi l-ai oferit! Si am sa spun tuturor ceea ce ti-am zis si tie: E neasteptat, ca un loz castigator, la o loterie la care nu am jucat niciodata! Il ofer si eu mai departe cu placere si cu bucurie prietenilor mei merituosi! Asa cum ma indeamna regulamentul.
