CALUL LUI CIUCIUPENCU

        CALUL LUI CIUCIUPENCU©

            A fost odată ca niciodată...      
            Stai aşa, că-ncepe bine!         
           
            A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru din ashram în ashram şi cercetau împreună namastienii la credinţă, a fost odată un maestru cabalistic circar, tare sărac, pe care îl chema Ciuciupencu. Şi era maestrul ăsta atât de sărac, încât nici măcar o călătorie în Seychelles nu era în stare să-şi plătească din ce câştiga cu circăriile lui cabalistice şi era tot timpul nevoit să-şi petreacă vacanţele cu discipolele lui, nu puţine la număr, doar în hoteluri de patru stele şi doar pe plaje thailandeze.            
            Şi avea maestrul ăsta un melchizedec de nădejde nevăzut, cu care îşi făcea canalizările şi alte numere spectaculoase de circ, de pe urma cărora îşi câştiga puţinii bănuţi cu care-şi schimba maşinile de două ori pe an. Dar pasămite, melchizedecu’ lui nu era din lumea aceasta iluzorie, plină de energii grosiere, ci era o entitate de lumină violet, superevoluată din dimensiunea Ø, tot la fel de violetă ca şi el. Iar el, prietenul lui, el era cel care avea grijă de toată menajeria maestrului cabalistic. În fiecare dimineaţă entitatea de lumină  melchizedeacă urmărea ca pereţii ashram-ului să fie curaţi, caii verzi ţesălaţi, purceii zburători hrăniţi cum se cuvine cu resturile care rămâneau de la hrana spritualistică de peste zi, iar gărgăunii şi sticleţii scoşi la înviorare şi plimbaţi, căci tare dragi şi folositoare îi mai erau maestrului aceste animale inteligente cu care-şi făcea numerele de circ. Şi muncea şi bietul mechizedec, vai de melchizedecucu’ lui!            
          Şi-ntr-o bună zi, numa iaca ce vine la maestrul nostru un învăţăcel şi-l întreabă:

            - Maestre, şi caii verzi de pe pereţi se reîncarnează, nu-i aşa?        
           - Ei, copilul meu, la fel ca şi oamenii, caii verzi se reîncarnează numai când le zboară porcii aferenţi. Altfel, ei de regulă se alchimizează. Da’ce-ţi veni să-mi pui o asemenea întrebare neobişnuită?      
            - Păi maestre, nu ştiu cum să vă dau vestea ca să nu vă întristaţi, dar în urma ultimelor cercetări ale fizicienilor, calul dumneavoastră verde-cuantă trage să moară, dacă între timp n-o fi şi murit.      
            - Nu mai spune, se îngrijoră maestrul cabalistic Ciuciupencu, care cal, ăla cuantic cu douăşpe spire indigo la ADN, care face salturi în dimensiunea a cincea din Noua Energie, ăla etheric, antigravitaţional, care zboară prin vidul multiversic ca vântul şi ca gândul, sau ăla karmic? Sau ăla cabalistic cu Sfântul Graal?     
            - Nu maestre.
         - Atunci o fi ăla apocaliptic. A, ba nu! Ăla nu poa’ să fie, am uitat. Că toţi caii verzi se reîncarnează mai puţin ăla cu Judecata de Apoi de la Paştele Cailor. Ăla nu, că e divin. Să fie atunci ăla cu care am câştigat io la Loteria Rugăciunilor? Ai văzut şi tu ce rugăciune miştoacă către Dumnezeu şi Univers mi-a reuşit de mi s-a umplut astralul de cai verzi şi buzunarul de verzi!     
            - Nu maestre, este vorba de calul dumneavoastră tahionic, cel pe care vă plăcea să-l încălecaţi la începutul fiecărui workshop.    
            - Aoleo, exclamă maestrul cabalistic. Da’ porcul lui tahionic aferent unde e?       
           - Păi porcul tahionic a zburat în dimensiunea minus infinit, cu vreo două zile  înainte ca fizicienii să declare în presă că tahionii nu există... şi dus a fost. Nu s-a mai întors. 
            - Mă, nu s-a pitit cumva pe planeta Nibiru?
            - Nu ştiu maestre, că deşi toată lumea ştie că Nibiru există, n-a văzut-o nimeni până acum. O fi. Dumneavoastră aţi văzut-o?      
            - Ete fleoşc! N-am văzut-o, sigur că n-am văzut-o.
            - Păi vedeţi..!?           
            - Ce să văd, mă, ce să văd? Ce, tu crezi că e nevoie să vezi ceva ca să crezi? De-aia mă plăteşti tu pe mine, ca să vezi, ă? Băăă... tu mă plăteşti ca să te fac să crezi, nu ca să vezi ! Că zice şi Ioan că zice Isus: “Fericiţi cei ce n-au văzut, dar au crezut.” Ia mai bine du-te tu de numără caii verzi şi spune-mi câţi sunt!
            - Păi i-am numărat azi-dimineaţă. Aveţi o herghelie cabalistică frumuşică de 666 de cai verzi cu turma lor de porci zburători aferenţi, mai puţin ăla care s-a uşchit, un cuib de 300 de gărgăuni şi un stol de sticleţi, da’p-ăia n-a reuşit nimeni să vi-i numere vreodată, că sunt tot timpul agitaţi şi zboară în zig-zag. Şi mai aveţi şi nişte fluturi, dar nici ăia nu se pun, că toţi avem.      
            - Ce, şi tu ai? 
            - Da, am la stomac.   
            - Tâmpitule, te-ai îndrăgostit! Pe cine ai pus ochii?
            - Pe marghioliţa aia blondă, care-şi dă tot timpu’ ochii peste cap. 
            - Aia care umblă fără chiloţi? Pisi Bunoacă din Frecăţei?   
            - Nu, nu aia. Da’ce, aţi observat şi dumneavoastră că n-are?          
          - Da’io ce-am, ce-s orb? Păi nu eu o pun mereu pe Pisi să bată fără motiv câte o douăj’de metanii la statuia lui Arsenie Lama, atunci când îşi dă şi ea cu părerea despre nevăzute? Să nu-mi spui că e aia care vine la cursurile mele de egoluţie spirituală numa-n rochii de seară îmbrăcate invers, cu decolteu’ lung în faţă? Cum îi zice dom’ne, cum îi zice... !? Zi să-i zic!  
            - Varvarica Papacioacă.        
            - Da, da... aşa, aşa! Aia e, iubiroaia din Mădulari?  
            - Nu, nu, nici vorbă! Aia-i surdă. Că de-aia şi umblă cu decolteu’ăla aşa de generos, că a aflat ea că pielea este un organ cu care poţi să şi auzi. 
            - N-am ştiut! Acuma-mi explic io de ce se uită în tavan când vorbesc cu ea şi nu-mi răspunde. Credeam că se concentrează şi că-i sfioasă. Da’ dacă nici ea, atunci care?       
            - Blonda cealaltă.      
            - Care cealaltă, măi, că aproape toate marghioliţele mele-s vopsite şi trezite?      
            - Aia bre, aia care umblă-n pantaloni şi strigă mereu “iubire, iubireeee..!!!”. Loreta Pâdpâdâcă din Udaţi Mânzu. Aia.     
            - Ceeee... ? Pâdpâdâc-aia nu are voie să umble decât în pantalonii mei. Să nu-ndrăzneşti! Ia un purgativ, bea zeamă de doape, bea bere, mănâncă şi pere, ia un vomitiv, bagă-ţi degetele pe gât, fă ceva şi scapă-te de fluturi! Io nu te-am primit aici să te-ncurci cu marghioliţele mele, ci ca să iubeşti necondiţionat tot universul. Ia vezi!   
            - Am înţeles maestre! Luaţi-le dumneavoastră pe toate! Da’ ia ziceţi, cu calu’ ăla verde care trage să moară ce facem totuşi, nu-l împuşcăm ca să-i scurtăm suferinţa?      
            - Ce’j nebun? Vrei să găurim pereţii? Caii se reîncarnează spontan. Nu trebuie să le modifici tu karma, că te-ncarci cu ea. 
            - Păi atunci de ce ţineţi puşca aia de vânătoare pe perete?  
            - Care puşcă? 
            - Aia pusă lânga diploma dumneavoastră de maestru şi de care atârnă o curea lată.  
          - Aia nu-i puşcă de vânătoare, băi băiete, aia e puşcă de lemn descântat, ca să-mpuşti cu ea în lună. Are lunetă cu cronovizor şi gloanţe oarbe.    
            - Şi-aţi nimerit vreodată?      
            - Tot timpul. Şi asta cu mult înainte să realizez că noi nu suntem unul.     
            - Cum nu suntem unul, că la curs ziceaţi că toţi suntem unul?        
            - Una-i una şi alta-i alta.  La curs vă zic ce vreţi voi să auziţi, că de-aia plătiţi, ca să vă simţiţi bine. Noi nu suntem Unul în această dimensiune, ci în altă parte. Aici suntem doar şapte miliarde.   
            - În care parte suntem unul ? 
            - În cu totul altă dimensiune.            
            - Care anume...?        
            - Una tare din multivers.       
            - Care multivers...?    
            - Duda multivers. Un multivers conţine mai multe universe care arată ca nişte dude negre, care ies una din cealălaltă la infinit. Iar multiversele tot aşa, cresc unul din cocoaşa celuilat. Şi-acum du-te fătul meu, că vreau să intru în meditaţie să-l chem pe melchizedec să-mi reîncarneze calu’.        
            - De ce să mă duc, unde să mă duc? 
            - Du-te în piaţă şi meditează în văzul lumii.
            - De ce?          
            - Pentru că meditaţia exhibată în spaţiile publice are beneficiul că poţi fi înjurat, scuipat, bătut, umilit, ceea ce desigur este bine pentru evoluţia spirituală. Cu cât iţi iei mai multe flegme, cu atât mai repede găseşti Calea.      
            - Nu mă duc.  
            - Hai, hai, du-te cu Dumnezeu!         
            - Unde?          
            - La dracu!     
            - Da’ vreau şi io să-l cunosc pe melchizedecu’ dumneavoastră, ce!           
            - Tu nu poţi să-l vezi, că n-ai energii subtile ca mine!        
            - Da’ măcar să-l aud!
            - Nici să-l auzi nu poţi, că n-ai certificat de schizofrenic de la psihiatru. Io am. Da‘ţi garantez că până la sfârşitul cursului de iniţiere, toţi o să căpătaţi câte unul. Să nu-mi spui mie Ciuciupencu dacă n-o să am io grijă de asta. Nu primeşti diplomă de maestru cabalistic fără măcar o spitalizare de trei luni şi un certificat psihiatric cu parafă, care să ateste că vezi şi vorbeşti cu melchizedeci, escroconţi de Saint-Germain, sfere de lumină, lorzi sanande, kryoni, preciste, ananzi, arhangheli, zamolcşi şi alţii ca ei, altfel toată lumea te tratează de impostor. Că dacă nu eşti un foarte bun psiholog şi nu deţii meşteşugul aburirii, îmbârligării şi îmbătării oamenilor cu apă rece, nu ai cum să devii un maestru spiritual şi vei rămâne toată viaţa un impostor de mâna a doua.           
            Ceea ce face diferenţa între un cârpaci spiritual şi un maestru nu este diploma pe care amândoi şi-au plătit-o, ci faptul că maestrul spiritual deţine abilitatea de a croşeta conexiunile neuronale ale aspiranţilor la iluminare într-o plasă solidă de idei şi convingeri spiritualistice, ca în cazul în care aceştia o iau p-o pleană şi li se pare că încep să zboare şi să se înalţe, să nu-şi rupi gâtul atunci când se prăbuşesc în real. Aia o să fac io cu voi. Şi să ştii de la mine că psihiatrii nu devin niciodată maeştri spirituali, că de-aia sunt bune certificatele de sănătate mintală pe care le eliberează ei. Nu că ar fi mai breji ca noi sau mai sănătoşi la cap, dar ei doar se străduiesc să lipească cioburile de la oalele sparte de noi. Ai înţeles?          
            - Da. Şi totuşi de ce trebuie să rămânem în iluzia credinţei?          
            - Din cauza principiul incertitudinii şi a teoria probabilităţii. De-aia.
            - N-am înţeles.           
           - Măi băiete, atâta timp cât iluzia desfide legea probabilităţii, ea anulează orice improbabilitate. Cu cât iluzia este mai adâncă şi mai puternică iar speranţa culegerii roadelor de pe urma „realităţii” ei este mai mare, cu atât şansele unui miracol de a se produce sunt mai mari. Şi chiar dacă miracolul nu se va produce niciodată, asta nu înseamnă că el nu există şi că nu se poate manifesta oricând vrea el. În jurul nostru există miliarde de miracole nemanifestate care aşteaptă în stare de potenţialitate să se exprime. Există doar o singură condiţie ca acest lucru să se întâmple, şi anume să crezi. Dacă miracolul se obstinează să nu apară niciodată, asta nu înseamnă că oricum era improbabil ca el să apară vreodată, ci că nu ai crezut destul în acea absurditate.         
            - Aha! Deci credinţa face minunile, nu minunile fac credinţa.        
         - Exact. Credinţa operează cu absurdul. Ea face într-adevăr minunile, dar în acelaşi timp face şi minuni. Ea transformă improbabilitatea producerii unor evenimente, dialoguri sau miracole băsmite, în certitudine. Şi tot credinţa este aceea care scoate şi şterge definitiv din capetele credincioşilor cuvinte toxice precum imposibilitate, improbabilitate, incertitudine, spaimă, haos şi absurd şi le înlocuieşte cu un singur cuvânt cheie, fericirea. Transa credinţei face oamenii mai buni, mai morali şi mai cooperanţi, iar aceasta nu este desigur un lucru rău, ba dimpotrivă. Din păcate însă, nu este singurul lucru pe care îl face. Există întotdeauna un preţ plătit pentru orice, iar credinţa nu face excepţie. Refuzându-şi fericirea terestră, care este vezi bine trecătoare, şi mizând totul pe speranţa în cea veşnică, celestă, inoculată în mintea lor cu meşteşug, încă din fragedă copilărie, credincioşii ajung să umble ameţiţi prin viaţă, să abereze şi să facă cele mai iraţionale şi mai nebuneşti fapte, cu gândul ascuns că astfel vor reuşi să se pună bine cu divinitatea şi că ea, mulţumită de cât de bine s-au smintit ei pe parcursul vieţii lor pentru ea, îi va recompensa.            
            Creierul oricărui animal funcţionează pe bază de recompense iar creierul uman cu atât mai mult. Mintea ştie asta şi îl duce pe om toată viaţa cu zăhărelul, aruncându-i o speranţă de fericire ici, una colo, iar pe cea mai mai importantă, menită să-i anestezieze frica de dispariţie definitivă, dincolo. Cu excepţia lucizilor care se prind de şmecherie şi ca urmare sunt pedepsiţi de către minte cu crize infernale de existenţă, cacealmaua îi reuşeşte mereu.
            - Maestre, m-ai dat gata. Mă duc să reflectez.         
            - Reflectează cu inima, dar să nu exagerezi!            
            - Ă?    
           - Ce-o să-ţi spun acuma ţine doar pentru tine. Păi măi băiete, dacă în locul conştiintei vorbeşte inconştientul, în locul voinţei, imaginaţia, iar în locul raţiunii, simţirea inimii, tare mi-e teamă că nu va mai dori nimeni să se lupte cu viaţa. Vom bănănăi de colo-colo fericiţi, inconştienţi şi simţitori, halucinând, până vom dispărea cu toţii... Aşa că ai de grijă cu pianu’, că i se varsă clapili. 
            După plecarea ucenicului, maestrul cabalistic trase o linie pe perete şi alta pe-o oglinjoară ce-o ţinea în buzunar, apoi căzu într-un somn profund, vecin cu meditaţia.     
            - A murit calu’! auzi deodată maestrul cabalistic, iar vorbele îi bubuiră în timpane şi-l făcură să sară speriat din somn. 
            - Băăăă... iar ai venit!? Cară-te! Mi-ai speriat melchizedecu’! Ţi-am zis să nu mă tulburi, că vreau să meditez! Uite, acuma m-am trezit şi simt că mi se contractă conştiinţa şi se face tot mai mică, tot mai mică...!!! Dacă o pierd, te ia mama dracului, să ştii!          
           - Stai maestre, stai, nu te enerva! Sunt eu, melchizedecu’ tău. Ţi-a murit calu’ şi am venit special pentru tine din dimensiunea Ø, ca să te ajut.  
            - Ah, ce m-ai putut speriat, Melchi dragă... Da, da, acum te văd bine! îi zise maestrul cabalistic. Da’vezi că între timp mi-a zburat şi porcu, îi mai zise el, uşor neliniştit.       
            - Se rezolvă. Cu ce vrei să fie calu’ maestre?          
           - Vreau unul cu conştiinţă cuantică amestecată cu biocentrism. Că uite, dacă eu îmi îmi fixez atenţia asupra biocentrismului, cuvintele din capul meu se-adună şi colapsează în propoziţii, propoziţiile colapsează în fraze şi toate colapsează grămadă în teoria biocentrismului. Dacă însă nu mă gândesc la ea, teoria nici măcar nu există, darămite să mai aibă şi vreo valoare de adevăr.     
          - Prea bine maestre, zise melchizedecu şi se înclină, reverenţios. Excelenţă, calul dumneavoastră biocentric este pregătit, îl anunţă el.           
            Melchizedecu îşi luă avânt, se dădu de trei ori peste cap şi se alchimiză în doi bidivii verzi, care o luară la trap pe pereţi. După trap în foarte scurt timp se dezlănţuiră într-un galop tot mai susţinut, ca la urmă să se fugărească nebuneşte. Maestrul era încântat... “Doi cai, nu unul... mmm...! Şi suflete pereche, pe deasupra bag samă! Şi ce frumos aleargă ei şi se caută unul pe celălalt...! Aoleo, dar dacă unul dintre ei e iapă, ce mă fac, că nu dă bine la cabală!?”, se întrebă maestrul cabalistic, dar părăsi iute gândul:             
            - Da’ porcu’? Ai uitat porcu’! Băi Melchi, unde eşti, că m-ai lăsat fără porc?       
            Unul dintre cei doi cai se opri brusc şi-i necheză uşor la ureche:   
            - Se poate, maestre...!? Cum să uit!?
            Şi calul sări de pe perete, se dădu de trei ori peste cap şi se transmută în doi porci zburători. Apoi unul dintre cei doi porci fâlfâi de câteva ori din aripi şi începu să zboare lin prin ashram. După ce plană preţ de câteva minute, execută două tonouri şi trei luping-uri şi se alchimiză înapoi în melchizedec!
            - Vai, ce minune, exclamă maestrul cabalistic, Melchi, cum ai făcut?       
           - “Eu sunt întregul, îi răspunse melchizedecu, întregul a ieşit din Mine şi la Mine s-a întors.” Scrie şi în Evanghelia după Toma.          
            - Cum vine asta?        
            - Vine aşa: El a văzut o precistă. Întregul a ieşit din El, iar El a rămas fără întreg.
            - Mvaaaaiiii...!!!        
            - Întregul odată ieşit, a umbrit-o pe precistă, care a născut un întreg din flori mai mic, care s-a făcut mare şi a murit ca un martir.     
            - Minune! Întregul a dat coţu’! A avut dreptate Nietzche.   
            - Şi da şi nu. Da, pentru că a murit; şi nu, pentru că orice minune ţine trei zile. După trei zile întregul a înviat şi s-a întors la El, care avea un gol de întreg... Acum e iar întreg. Exact ca mine, decât că io mi-am aruncat întregul în porci.           
            - Aşadar, tu eşti cum ar veni, nemuritor.      
         - Da. Sunt exact ca dracii, ca îngerii sau ca egregorii din cântecu’ăla divin: „Egregoare, egregoare, tu nu mori, dar lumea moare.” Ştii cântecul?      
            - Nu.   
            - Dar măcar refrenu-l ştii?  
            - Cum arată refrenul?            
            - Refrenu’ zice-aşa: „Oi, oi, oi... oi, oi, oi....! Că oi suntem, dar şi boi, şi mereu e vai de noi... Oi, ioi, ioi... oi, ioi, ioi....!” Îl ştii?

               - Nu, nici pe-ăsta nu-l ştiu.   
            - Ei bine, las’c-o să le înveţi tu în timp ce o să dai colţu’, atunci când ţi-o veni timpul.           
            Zicând acestea, melchizedecul făcu o reverenţă şi transmise un mesaj de pace întregii omeniri, după care se întoarse în dimensiunea Ø. Iar porcul... ei bine porcul care a rămas a început să grohăie şi să zboare fericit, până hăt, hăt, la adânci bătrâneţe. Şi poate c-o mai zbura şi-acum, dacă nu o fi murit între timp, că la un Ignat al porcilor zburători iaca nu s-a gândit nimeni. Că ce poate fi mai frumos decât o conştiinţă cuantică, ce altceva decât poate o piftie biocentrică sau niscai jumări, cârnaţi sau sărmăluţe cuantice zburătoare!?  
            Şi-am încălecat pe-o şea şi v-am spus povestea aşa. Şi-am încălecat pe-o şea de cal verde, mai mincinos şi mai spiritual cine nu crede. Şi-am încălecat pe-o lingură scurtă şi pe adevăruri spirituale scoase din burtă.           

Poveste de Dan Ioaniţescu©

OUL DIVIN

OUL DIVIN  
                       
            Aproape toate culturile lumilor antice abundă de eroi descendenţi divini, salvatori ai omenirii. Multă lume a auzit bunăoară că faraonii vechiului Egiptului erau semidivini, că Ghilgameş regele din Uruk era două treimi zeu şi doar o treime muritor, mai exact partea care l-a băgat definitiv în pământ, că supereroul celtic irlandez era fiul zeului Lug, că cei Trei Auguşti împăraţi semizei chinezi Fuxi, Nüwa şi Shennong au domnit 18 000, 11 000 şi respectiv 45 600 de ani şi or mai domni şi astăzi dacă între timp nu au murit.  Sumerienii, alături de zeii oficiali aveau şi şapte semizei înţelepţi numiţi Abgal, fii ai zeului Enki iar akadienii tot pe aceştia, dar îi numeau Apkallu şi îi atribuiau zeului Ea, însă alături de cei buni mai aveau şi semizei ticăloşi, fie bărbaţi cum erau Rabisu şi Lamashutu, fie femei precum Lilitu. La vechii indieni a plouat cu semizei, cei mai cunoscuţi dintre ei fiind Hanuman - regele erou maimuţă, Nandi - vehicolul divin al lui Shiva şi Garuda – armăsarul divin al lui Vishnu, însă în marea lor majoritate au devenit devas - zei  deabia după ce au dat colţu’. Alături de ei, în imaginarul mitologic hindus mai apar fraţii Pandava, cinci semizei hinduişti vitregi, făcuţi de o muritoare cu zei diferiţi – nu discutăm moralitatea şi apetenţa ei sexuală doar pentru zei, ştia ea ce ştia. Acum desigur, majoritatea covârşitoare a popoarele vechi au avut parte la gura sobei de semizeii lor imaginari, însă dintre toţi, pe cei mai spectaculoşi i-au născocit grecii antici.          
            Vechii greci şi-au bucurat copilăria, adolescenţa, maturitatea şi senectutea cu isprăvile miraculoase a numeroşi semizei din mitologia lor. Imaginarul colectiv antic grec abundă de păcatele zeilor pofticioşi nevoie mare de grecoaice durdulii, tinere, nurlii, păroase şi vezi bine focoase, seduse şi abandonate cu burta la gură. Sămânţa divină răspândită cu generozitate pe ogoarele virgine ale Mamei Gaia în care şi-au băgat zeii plugurile lor divine a dat roade hibride, semidivine. Desigur, nu puţine au fost cazurile în care sămânţa pământeană a păstorilor singuratici nu a mai căzut pe pământ, prin scorburi sau în capre, ci pe ogoarele en-dimensionale ale Câmpiilor Elizee şi în care s-a lăsat cu prunci. Şi uite-aşa din nimfe şi zeiţe au apărut alţi semizei cu locul naşterii... hmm... nu se ştie precis, dacă în cer, pe crestele Olimpului, sau mai la vale, pe pământ... Toate aceste cazuri de genetică divină au fost considerate la vremea aceea a Old Age-ului, când te bătea soarele prea tare în cap şi psihiatria nu exista, lucruri absolut normale şi fireşti.            
            Taurul orgiac divin, de prăsilă a fost însuşi Zeus, stăpânul Universului. El, cel mai mare pofticios de virgine dintre toţi zeii a avut şi cei mai mulţi fii semizei. Fiice din flori divine n-a sădit, că nu se cădea, că s-ar fi făcut de râsul grecilor şi al celorlalţi zei, chiar dacă gurile rele spun că Clitemnestra şi Elena s-ar fi putut să fie ale lui. Dar cum în vechile societăţile patriarhale unde femeia era şi ea om, dar mai second hand, semizeiţe la cratiţă nu prea se mai pomeniseră, zvonurile au fost infirmate. În orice caz, în mod cert ai lui au fost Perseu, făcut cu precista Danae, Heracles, cu precista Alcmene, Minos, cu precista Europa, Dionysos, cu precista Semele, Epafos, primul rege al Egiptului cu prinţesa Io şi tot ai lui Castor şi Polux, făcuţi cu precista prinţesă Leda, de ai cărei nuri s-a mai bucurat mai apoi şi un muritor de rând.     
            Şi uite-aşa, urmând pilda Maimarelui, au mai călcat strâmb şi zeul Poseidon, care a iubit-o vârtos pe Aethra şi s-a pricopsit cu Tezeu, şi zeul Ares care s-a bucurat de nurii muritoarei Chrise care i-a născut, ce ruşine, o semizeiţă, pe Coronis, şi zeul Apollo care s-a-ncurcat cu semizeiţa Coronis şi a dat naştere treisfertodivinului Asklepios, părintele medicinei, precum şi preafrumoasele zeiţe Afrodita şi Thetis, care, cuprinse de patimă şi de fornications au dovedit că n-aveau moralitate nici cât o pisică. Mirobolanta Afrodita s-a lăsat coţăită de muritorul Anchise cu care l-a zămislit pe Enea, iar Thetis şi-a ridicat poalele în cap în faţa muritorului Peleus, care n-a rezistat tentaţiei şi i-a trântit în poală un fecior frumos, deştept şi viteaz, Ahiles, pe care toată lumea îl cunoaşte astăzi sub numele de Brad Pitt.  

           Mitologia consemnează că foarte multe dintre corciturile divine au avut urmaşi, mai mult sau mai puţin demni de pedigree-ul semizeului din care au provenit, c-aşa mergeau lucrurile pe atunci, dar ceea nu ne spune este dacă metişii divini născuţi din zeiţe au avut burice divine sau nu au avut deloc, precum legendarul Adam. Chestiunea însă ţine de-acum în domeniul antropoteologiei, o ştiinţă de graniţă, care încă nu a apărut. Acest lucru nu trebuie însă să ne îngrijoreze sau să ne descurajeze deoarece într-un viitor nu prea apropiat, savanţii şi savanţii spiritualistici mergând pe principiul „mai dă rumâne, mai lasă vecine” vor ajunge să bată palma, chiar dacă deocamdată ştiinţa încă flirtează şi cochetează cu spirtualisticitatea şi nu au reuşit să stingă conflictele generate de rolul covârşitor pe care îl joacă conştiinţa în mersul multiversului. Şi, între noi fie vorba, în pofida faptului că nimeni nu ştie prea bine ce înseamnă conştiinţa, ei totuşi vor ajunge într-un final apoteotic să cadă la o înţelegere, la drum de seară, în patul cunoaşterii ştiinţifico-fantastice.            
            Romanii, popor mult mai războinic şi mai puţin imaginativ decât grecii, deîndată ce i-au cucerit, le-au şterpelit acestora tot Panteonul. Fiind oameni pragmatici din fire, ei au păstrat poveştile şi au schimbat doar numele zeilor, semizeilor şi eroilor, înlocuindu-le cu nume latineşti sau după caz, potrivindu-i şi înşurubându-i pe cei latini, sabini sau etrusci în cei greceşti. Poveştile despre zei ale grecilor şi ierahia lor erau însă mult prea atrăgătoare ca să renunţe la ele, aşa încât le-au luat tale quale. Grecii n-au invocat niciodată legea copy-right-ului, şi nu pentru faptul că la vremea aceea legea drepturilor de autor nu fusese inventată, ci, dacă s-ar fi trezit protestând, ar fi trebuit să recunoască faptul că şi ei, la rândul lor, intrând în contact cu civilizaţiile vecine, şterpeliseră şi cosmetizaseră cosmogonia de la babilonieni şi mai ciuguliseră câte un zeu ochios de pe ici, de pe colo, de pe unde se nimerise. Pe Dionysos bunăoară îl mangliseră de la vitejii beţivani de traci, pe Toth l-au luat rob de la egipteni şi l-au rebotezat Hermes, la fel ca şi pe Isis pe au înghesuit-o în Artemis.   
            Sigur, romanii când s-au dedulcit la mitologie n-au venit cu mâna goală, având şi ei semizeii lor indigeni, precum Romulus şi Remus, dar cum lăcomia de aur, glorie şi putere a lor era cu asupra de măsură, poveştile imorale divine ale grecilor li s-au potrivit mănuşă. Ba încă, prinzând gust de divinitate, majoritatea împăraţilor romani, culminând cu Augustus, dincolo de titlul de pontifex maximus pe care şi l-au asumat s-au declarat ei înşişi semizei şi chiar zei au pretins supuşilor să creadă că au însuşiri paranormale şi să îi trateze ca atare.           
           În mare, cam aşa apărea imaginarul colectiv al lumii antice din bazinul mediteranean pe vremea stăpânirii romane, ca o lume nevăzută, paralelă sau după caz intersectată şi uneori chiar confundată cu realitatea, împopistrată de mituri, legende, eroi, monştri, spirite, zei şi semizei, cu temple, ritualuri şi sărbători dedicate, imaginar care de cele mai multe ori, le organiza şi le marca credincioşilor, întreaga existenţă. Şi iată cum pe fondul acestor credinţe şi venerări de zei fratricizi, patricizi, incestuoşi, violatori, hoţi, răzbunători şi sanguinari, din sânul unei comunităţi etnice religioase guvernată de zeul unic YHWH, dar care nici el nu era taman uşă de biserică, fiind crud şi cam ticălos de felul lui, dorind doar binele evreilor în detrimentul tuturor celor ce nu erau evrei a apărut Yeshua, cu noua sa învăţătură populistă reformatoare, iubirea de aproapele.  Propovăduind un lucru, pe cât de uluitor şi bulversant pentru mentalitatea vremurilor acelea, tot pe atât de atractiv pentru gloatele de sărăntoci, mai precis principiul fericirii veşnice neprobabile care presupune să fii rupt în cur, tembel şi nefericit în timpul vieţii, că precis pe lume-ailaltă o să fii la fel de sărac, de tembel, dar fericit, evreul Yeshua încearcă să refacă faţa cam şifonată a lui YHWH. Mai timid la început, apoi din ce în ce mai hotărât, el îşi face loc cu noua reformă fără nume în imaginarul colectiv. Ulterior, după martiriul său, setul de învăţături a fost botezat de greci creştinism, s-a configurat într-o doctrină religioasă şi, lucru surprinzător, a început să se propage pandemic în Imperiul Roman.   
            Şi acum apar întrebările fireşti: de ce a prins aşa de repede creştinismul într-o lume sastisită  până la refuz de divinităţi şi religii şi de ce a prins mai mult la romani şi la greci decât la evreii cărora li se adresase Yeshua, ştiut fiind că el n-a părăsit niciodată arealul etnic? 
            Păi e foarte simplu: învăţăturile porneau nu de la dulgherul neica nimeni care era de fapt, ci de la un om deştept care n-a negat niciodată zvonurile care circulau pe seama sa, cum că el ar fi fiul lui YHWH. Ori, se ştie, în acel moment istoric, semizeii erau la fel de populari în imaginarul colectiv grec şi roman tot aşa cum sunt astăzi extratereştrii şi Moş Crăciun. Şi la fel ca şi acum, toată lumea credea cu tărie că ei au existat şi încă se destrăbălează în Ollimp sau pe aiurea, deşi nimeni nu văzuse vreodată vreunul viu. Sigur, la evreii şcoliţi, cărturari şi farisei, fiind primul caz, nu prea l-au crezut pe noul salvator Yeshua, că ar fi semizeu. Chestia asta a prins doar la cei care n-aveau ştiinţă de carte. Chiar dacă  el se încadra perfect în pattern-ul mitologic al celorlalte popoare, adică tată divin veşnic, omnipotent, omniscient şi ubicuu, şi mamă precistă muritoare şi limitată la condiţia ei umană, nu era pattern-ul lor. Cazuri nepotrivite de împerecheri între fiinţe divine şi femei chipeşe, trufeşe şi futeşe cunoşteau şi ei, dar acelea, zicea la Cartea lor Sfântă ai cărei compilatori ciordiseră la greu din miturile altor popoare poveşti despre geneză, uriaşi şi potop, acelea dăduseră viaţă unor mutanţi gigantici, huidumele de nefilimii. Şi-apoi YHWH-ul, deşi îl făcuse pe om după chipul şi asemănarea lui, totuşi se obstina să nu aibă nici formă şi nici chip. Şi mai vorbea şi dintr-un tufiş în flăcări... Mă rog, neîncrederea lor în paternitatea noului semizeu şi învăţăturile lui incomode care-i împingeau pe bogaţi la sărăcie pentru o cioară de pe gard, l-a dus pe acesta la pierzanie, în schimb, învăţăturile şi martirajul l-au făcut celebru în foarte scurtă vreme. Şi asta deoarece, chiar dacă grecii şi romanii nu-l cunoscuseră personal, mentalul lor colectiv era pregătit să admită dubitabilul miracol al concepţiei lui divine ca pe un fapt firesc, că doar şi alţi semizei de-ai lor apăruseră prin aceeaşi formulă. Şi iată de ce, exportul de miracole evreieşti a dat roade atât în Grecia ocupată, cât şi la Roma.          
            Te-ai fi putut aştepta ca noul semizeu să  fie un produs divin apărut după tipic. Şi a fost şi n-a fost aşa. Şi acum să vedem de ce. Zeus bunăoară, dacă a fost interesat de o anume fecioară s-a dat de trei ori peste cap şi s-a preschimbat în taur sau în lebădă. Nu ştim cum s-a prezentat YHWH în faţa precistei pe care a ochit-o şi ce înseamnă de fapt că a umbrit-o, dar dacă a umbrit-o ad literam, înseamnă că YHWH a avut o formă consistentă care a lăsat umbră. Ori singura formă consistentă prin care s-a arătat vreodată înafară de tufişul în flăcări, a fost mai târziu, sub forma unui porumbel, la botezul lui Yeshua, formă sub care YHWH nu mai fusese cunoscut de evrei. Acum na, deşi ar fi fost un miracol total şi nemaiauzit, împreunarea divină cu tufişul în flăcări prin umbrire nu mergea, că ar fi fost din cale afară de pârjolitoare, dar s-ar fi potrivit mai bine cu porumbelul, că era mai blând. În lipsă de mărturii, rămânem la prezumţia de porumbel. Nu ştim cu precizie dacă lebădoiul de Zeus a umbrit-o sau i-a făcut altceva Ledei, dar faptele arată că Leda nu a născut, ci a ouat, ceea ce ne îndeamnă totuşi să credem că a fost o coţăială divină în toată regula şi nicidecum o umbrire. Ce-ar fi fost ca precista, în loc să nască, să facă ouă divine cu două gălbenuşuri şi să se trezească, cum s-a trezit Leda cu două perechi de gemeni, Clitemnestra și Pollux, Elena și Castor!? Ce să faci cu atâţia mântuitori ieşiţi din găoace divine, ba unii chiar şi femei!?          
            Şi chiar dacă teologii creştini şi-au închipuit ulterior că Yeshua a existat dintotdeauna în cer împreună cu YHWH şi cu porumbelul sfânt, care în mod paradoxal erau totuna, formând o trinitate în unitate, şi chiar dacă istoria antică consemnează clar existenţa Oului Divin prin spusele lui Ramses al II-lea: ”Men-Maat-Ra (Seti) m-a crescut, iar Zeul Zeilor m-a avansat la conducere deși am fost doar un copil. Încă de pe vremea când eram în Ou, el mi-a dat pământul.”, nici asta nu mergea, că era prea de tot. Dar cum nimeni nu a fost de faţă la actul concepţiei divine imaginare, oamenii au hotărât mai târziu că precista a fost umbrită. Şi deşi după Yeshua i-a mai născut şi alţi copii tâmplarului Iosif, totuşi miracolul a continuat: ea a rămas fecioară chiar şi după celelalte  naşteri.

            Notă: 
            În orice caz, femeile care doresc copii, dacă văd porumbei ar putea să le caute tovărăşia şi, cu riscul de a se spăla prea des pe cap, să stea mereu în umbra lor, că nu se ştie niciodată care dintre ei este un YHWH. 

EVA MEA CU CIUNGA-N PĂR

Eva mea cu ciunga-n păr ©         

M-am suit cu ciunga-n păr, martalog şi apucat,

Dup-o evă, într-un măr; Doamne, greu am mai urcat!         
Tot cu ciunga-n păr şi ea, diafană pe o cracă,                      
Eva-n măr mă aştepta, eu buiac, iar ea bunoacă.                  

Cracii-n crăci îşi împletise eva mea cu ciunga-n păr.          

Părul lung şi-l despletise în miros de calapăr...

Şi am stat cu eva-n măr, eu baibac, ea pâdpâdâcă,   
Păru-i s-a-ncâlcit în păr, iar acum ea-mi poartă râcă.          
           
Cot la cot de-am mermelit-o, doru’ n-am putut să-i sting,  
N-a fost miez, c-am brehănit-o, n-am putut nici s-o ating.  
Rând pe rând am încercat să ne-atingem, n-a fost chip,      
Nici pe faţă, nici pe blat. Doamne, îmi venea să ţip!                       

Mă uitam ca bou-n ţeavă, nu bungheam că-s în astral,        
Nici că nu mai sunt din pleavă, nici că nu-s perimetral.      
Făr’de-o chilflă la pateu, uaca uaca printre stele,    
Iac-aş-am aflat şi eu, de-universuri paralele.

Poezie de Dan Ioaniţescu ©   

BIOCENTRISMUL

              BIOCENTRALA BIOCENTRICĂ 

             Facts
            Imediat după sărbători, datorită unei căderi masive de zăpadă, lucrătorii de la hidrocentrala Lotru XIV- deşi lăsaseră centrala pe pilot automat în grija unui inginer supraveghetor, nu au mai reuşit să ajungă la serviciu. Cum nimic nu este întâmplător în multivers, inginerul s-a îmbătat şi a adormit. În aceste condiţii nimeni nu a mai reuşit să vadă în mod fizic barajul şi, după cum este ştiinţific cunoscut în biocentrism, lucrurile sau fiinţele cărora nu le dai atenţie nu sunt, nu există, decât dacă le observi. Conştiinţa este cea care face ca realitatea palpabilă şi universul să existe. În primele două zile de la producerea dezastrului, deşi nimeni nu a reuşit să ajungă la faţa locului ca să constate cauzele inundaţiilor şi a căderii de curent, din afirmaţiile susţinătorilor teoriei biocentrismului de la acea dată, barajul împreună cu inginerul şi cu hidrocentrala se pare că au dispărut definitiv. 
           
            Explicaţii      
            Conform specialiştilor în teoria biocentrismului inventată de Robert Lanza, cuantele biocentrice ale barajului, de conivenţă cu cele ale hidrocentralei, odată ce s-au eliberat din structurile în care fuseseră îngrămădite de conştiinţa oamenilor, nu au mai colapsat în baraj şi în hidrocentrală, cum ar fi fost firesc, ci, conform teoriei  mecanicii cuantice au făcut cu totul altceva. Ce au făcut ele nimeni nu ştie, după cum nu se ştie nici în ce colţ de univers şi cu ce scop s-au deplasat. Acest lucru însă a făcut ca toată apa din lacul de acumulare să se scurgă în albia râului, care, aşa cum era de aşteptat s-a dovedit mult prea neîncăpătoare pentru trilioanele de kilolitri eliberaţi.         
            Apa din lacul de acumulare, ar fi putut, prin cuantele sale biocentrice să colapseze în altă parte şi să dispară odată cu barajul şi hidrocentrala, dar din nefericire, acest lucru nu s-a întâmplat. Apa, după cum toată lumea ştie de la Masaru Emoto încoace are propria sa voinţă, memorie şi conştiinţă. Marea majoritate a moleculelor ei nu a uitat faptul că oamenii au băut-o şi apoi au urinat-o, nu a uitat că ea a fost amestecată în vin, nu a uitat că ea a fost nevoită să zacă prin fose septice, să se amestece cu puroaie şi deşeuri otrăvitoare, să fie bătută în piuă, după cum nu a uitat nici celelalte nenorociri şi samavolnicii la care supus-o omul de-a lungul istoriei sale milenare. Apa a reacţionat pozitiv din punctul ei de vedere. Există o justiţie a apei. Moleculele apei, aşa cum o dovedesc studiile lui Masaru Emoto, deoarece păstrează în memoria lor atât istoria locurilor pe unde ea a mai umblat, precum şi întreaga istorie a Terrei – şi, ceea ce este şi mai rău, toate acţiunile pe care ea le-a întreprins în situaţii similare atunci când energia sa potenţială s-a transformat în energie cinetică -, au reacţionat rutinard. Cuantele apei au sfidat biocentrismul lui Lanza şi s-au repezit să facă ceea ce mai făcuseră şi cu alte ocazii asemănătoare. Scăpate de sub control şi observaţie strictă, cuantele au profitat de lipsa de atenţie a oamenilor şi de dispariţia barajului şi, antrenând în mişcarea lor chiar şi cuantele din moleculele de apă pline de pace, iubire şi armonie, au luat-o ca proastele la vale, distrugând totul în calea lor. A fost pentru prima dată când iubiroticii au trebuit să admită că iubirea, o fi fiind ea cel mai important lucru din univers, dar odată dezlănţuită, devine devastatoare.
            Nici memoria pietrelor, a nisipului sau a cimentului din betoane nu a fost de niciun folos. Barajul nu avea mai mult de cincizeci de ani vechime, iar în memoria pietrei nu se afla nicio informaţie benefică despre viaţa inteligentă, care s-o determine să facă o acţiune morală. Cuantele barajului nu au ţinut cont nici măcar de părerea vestitului medic alchimist Paracelsus, care susţinea în secolul XV-lea că pietrele deţin un vast univers de cunoştinţe despre originea formării Pământului şi a Cerului şi că în memoria lor infinită regăsim întreaga istorie a Universului şi implicit a omului, ci s-au conformat teoriei biocentrismului. Pur şi simplu, fără niciun fel de considerent pentru miile de vieţi care urmau să dispară, ele s-au evaporat în neant, sau au revenit în carierele de piatră, nisip sau balastiere din care fuseseră extrase. Iar acest lucru s-a întâmplat pentru că nu a existat în acel moment nicio conştiinţă umană care să le înţeleagă şi să le ţină sub control. Nicio femeie nu a fost zidită la temelia barajului aşa cum se obişnuia pe vremea lui Negru Vodă, căci dacă măcar o singură conştiinţă umană ar fi fost incorporată în baraj, atunci ea, nemuritoare şi nepieritoare fiind, ar fi putut ţine construcţia şi cuantele în control.         
            Dezastrul care a afectat cincizeci de localităţi, ar fi putut fi evitat au opinat deopotrivă popii, specialiştii în The Secret şi maeştrii în Miracole, dacă aşteptările oamenilor ar fi fost cu totul altele, ştiut fiind că gândul este cel ce creează realitatea. Dacă oamenii, şi în special locuitorii din aval ar fi fost pregătiţi mental pentru o minune sau pentru o improbabilitate, lacul, chiar şi în absenţa barajului, nu s-ar mai fi revărsat. Religioşii ar fi putut muta lacul şi munţii riverani din loc doar cu ajutorul credinţei şi al Sfântului Duh, namastienii ioghişti ar fi integrat lacul în absolut, iar namastienii niueigişti tahionici ar fi făcut ca apa să dispară pur şi simplu, fie în trecut, fie într-un univers paralel, chiar înainte de dezastru. Dar cum majoritatea oamenilor şi-au pierdut credinţa şi nu mai sunt dispuşi să creadă în minuni, nici în memoria apei sau a pietrelor, ci doar în facturile emise de Compania de Electricitate, iată în ce situaţie catastrofală s-a ajuns.  

            Deznodământ           
            Lucrurile însă au arătat aşa doar până ce echipajele de deszăpezire au ajuns la locul în care, doar cu trei zile în urmă se produsese oribila catastrofa. Nu mare le-a fost mirarea tuturor celor prezenţi când au constatat că atât hidrocentrala, cât şi barajul şi lacul de acumulare erau la locurile lor. Cât despre inundaţi... hmm... acestea nici măcar nu avuseseră loc. Tot ce se întâmplase şi ţinuse prima pagina a ziarelor şi fruntea ştirilor canalelor de televiziune părea că se petrecuse doar în imaginaţia oamenilor, căci odată priza de conştiinţă luată cu locul presupusului dezastru, toate cuantele au revenit degrabă să colapseze în locurile ştiute. Astrologii au dat vina pe un portal neprevăzut, namastienii au invocat buclele de timp, iar popii au susţinut că a fost lucrătura diavolului.           

            Concluzii
            În ciuda tuturor acestor păreri contradictorii, ştiinţa totuşi a învins. Biocentrismul a reuşit astfel să se impună ca noua paradigmă a ştiinţei.        
             
            Sursa: Formol în Nas.
   

SCHWEITZERUL CUANTIC

            Gaura cuantică, sacră, ezoterică  ©   

            - “Lumeeeeeeeeee.... lumeeeeee....!!! Vreţi să ştiţi care-i adevărul pe care ştiinţa îl ocoleşte şi-l ocultează cu bună ştiinţă de cei care trudesc pe calea evoluţiei spirituale personale? Vreţi? Luaţi de-aici de la mandea, cursuri de iniţiere în adevărul meu universal revelat numai mie şi scoateţi caşcavalu’ că eu sunt gata să vă dau o gaură! Şi ţineţi minte că eu sunt descoperitorul adevărului tulburător! Eu sunt trezitul, tot eu şi iluminatul. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu...”   

            El nu era un chioftec ca atâţia alţii, ci un trezit şi-un iluminat. Nu trebuia să-i spună nimeni lucrul acesta deoarece vibra la auzul celor două cuvinte şi rezona perfect cu ele. Pe de altă parte însă, chiar dacă era un trezit şi-un iluminat el se dădea în vânt după toate teoriile ezoteristico-ştiinţifico-spiritualistice la modă. Orice teorie nouă care apărea, dacă avea în ea taine, mistere, secrete şi adevăruri tulburătoare revelate devenea apetisantă. Mânca mult, ca turbatu, şi hăplăia cu poftă. Când vedea vreo gaură într-un Schweitzer ştiinţific vulgarizat se repezea asupra ei, o sorbea cu nesaţ, închidea ochii şi o intelecta prelung... Acolo, în lapsul de informaţie din gaura aceea ştiinţifică se aflau misterul, taina, adevărul... Ştia asta... Orice lacună în cunoaşterea ştiinţifică este o adevărată mină de aur spiritualistică. Toate teoriile spiritualisticiste se folosesc de lacunele din ştiinţă pentru a construi pe ele propriile lor mari adevăruri ştiinţifice, tulburător de tulburătoare, cu care urmau să rezoneze rezonatorii chiofteci.   
   
            Mulţumit, îşi sprijinea bărbia cu eleganţă de dosul palmei aşa cum văzuse că fac maeştrii patalamaţi ezotercistici de doi lei atunci când pozează în mari gânditori distinşi de doi lei cincizeci, pe coperţile cărţilor lor, doldora de adevăruri spiritualistice de trei lei şi regurgita pentru câteva momente gaura gata intelectată. O plimba prin minte, o întorcea pe toate părţile şi se uita prin gaura ei, o rumega mistic, o savura şi, după ce cobora pe jumătate pleoapele uitându-se către nicăieri cugeta profund la câte energii fluidice nemaiauzite se află în ea, ce portal minunat către multiversuri endimensionale se deschide înăuntrul ei, ce linii temporale şi superstringuri se desfăşoară sau se împletesc de-a valma, ce entităţi mirobolante şi extratereştri supraînălţaţi aşteaptă la gaură să canalizeze cu el despre salturi cuantice şi salvgardarea omenirii cu vibraţii elevate...   
      
            Ei bine, după toate aceste manevre, într-un final se decidea: “Da, da, asta trebuie să fie explicaţia! Am dat lovitura!”. Concentrat, strângea pleoapele şi scremea cu îndârjire prin gaura aceea o revelaţie ezotericistică... dar cuantică în orice caz, şi cu aromă de Schweitzer, aşa cum le place chioftecilor. Şi desigur, de numa-numa.
      
            Sigur, nu trebuie să se interpreteze că vezi Doamne, toate ştiinţele schweitzeriene spiritualisticistice se folosesc de cuantă ca de un şperaclu, ca să deschidă mintea marghioalelor, marghioliţelor şi rezonatorilor iubirotici şi să toarne adevăruri tulburătoare în ea, ci cuanta trebuie privită ca un cuvânt magic, miraculos, cu putere de seducţie foarte mare, care este folosit ca un şperaclu tocmai în scopul amintit mai sus... Nu contează ce note ai luat la fizică în liceu în cazul în care te-ai ostenit să-l faci, dar când ai zis “cuantă” deodată ţi se umple gura de ştiinţă şi totul devine ştiinţific în jurul tău. Ai zis “cuantică” şi nimeni nu mai poate contesta că ştii despre ce vorbeşti. Când zici “cuantică”, aaaaaaaaaaa.... păi atunci e cam şi cum ai cunoaşte şi ai înţelege fizica cuantică şi chiar mai mult decât atât.    
                  
            Da’ şi când auzi cuvântul magic “cuantic” deja eşti ca şi iniţiat. Mai adevărat decât cuantă şi cuantic nu există nimic pe lumea asta şi nici pe cealaltă. Cum să nu rezonezi cuantic la auzul acestor cuvinte din moment ce universul este holografico-cuantic, medicina este cuantică, terapia şi biorezonanţa sunt cuantice, Iisus era cuantic, Zamolxe nici el mai puţin şi chiar şi mamamarea lui era cuantică, dar ea nu ştia săraca. Probabil că ea încă mai e cuantică, dar nici acum nu ştie.           
            Din multele lecturi spiritualistice înghiţite pe nemestecate el observase că foarte multă poezie se află în gaura cuantică, ceea ce desigur, o făcea deosebit de frumoasă şi de atractivă. Dar dincolo de poezia care îl făcea să vibreze şi să viseze cu ochii deschişi, el ştia că în gaura cuantică mai era ceva, un lucru special, măreţ şi tainic, care o umplea de mistere secrete şi de secrete misterioase, şi anume, sacralitatea ei. Căci ea, ca orişice gaură, cuantică sau nu, înainte de a fi profanată şi de a deveni profană, este de bunăseamă misterioasă şi sacră.
 
            Şi totuşi ceva îi scăpa, ceva ce el nu ştia, căci dacă ar fi ştiut, atunci el ar fi putut obiecta că sacralitatea nu există în sine şi că omul investeşte valoarea de “sacru” în ceva ce-l depăşeşte, sau de care se teme, sau într-o gogoaşă pe care ar vrea să o ascundă de minţile prea isteţe, un “ceva” divin menit să-i dea fiori mistici la lingurică şi să îl facă să-l ia cu răcori apocaliptice pe şira spinării atunci când îl pronunţa în şoaptă. Dar cum el ignora complet aspectul acesta neplăcut al sacrului, nu-i păsa decât de faptul că oamenii, deîndată ce sunt plesniţi peste inteligenţă cu cuvântul “sacru” devin chiofteci şi încep să bălească de poftă de iluminare sau de mântuire şi să croşeteze variaţiuni pe temă, înfricoşându-se totodată de tabuurile care vin la pachet odată cu sacrul. Şi deîndată ce mintea devoratorilor de sacralitate o zbugheşte din cap şi se prăvăleşte ca un butoi cu doagele sărite direct în inimă, ce să vezi...!? Ca prin farmec, acolo unde înainte nu se afla nimic, sacrul capătă deodată prin revelaţie divină mai multe niveluri de înţelegere absconse, numai bune pentru iniţiaţi... Şi măcar dacă divinităţii i-ar păsa vreun pic de “revelaţiile” divine... dar nici acest lucru nu-l interesa. Sacrul vinde bine, ştia asta.   
                    
            Gata! Deîndată ce adevărul mistic ieşea ca untelemnul la suprafaţă, îl îmbrăca în cuvinte alese dătătoare de confuzie care să meargă direct la inimă, îl tăvălea prin conştiinţă cuantică hiperdilatată, îl endimensiona, îl parfuma cu iubire universală, îl metaforiza ca să dea fiori şi îl îndesa degrabă în gaura din care tocmai ce ţâşnise... Şi ce dacă nu încăpea? Cui îi păsa de asta?  

            - “Lumeeeeeeeeee.... lumeeeeee....!!! Vreţi să ştiţi care-i adevărul pe care ştiinţa îl ocoleşte şi-l ocultează cu bună ştiinţă de cei care trudesc pe calea evoluţiei spirituale personale? Vreţi? Luaţi de-aici de la mandea, cursuri de iniţiere în adevărul meu universal şi scoateţi caşcavalu’ că eu sunt gata să vă dau o gaură! Şi ţineţi minte că eu sunt descoperitorul adevărului tulburător! Eu sunt trezitul, tot eu şi iluminatul. Doar eu merit banii voştri... Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu. Eu...”